Dormitorul lui Chris era la fel de dezordonat precum cel al lui Ollie. Peste tot erau împrăştiate pungi de la Sonic şi de la benzinărie, iar în faţa dulapului erau stivuite mormane dehaine. Hainele păreau curate, deşi erau mereu despăturite. Singurele rămăşiţe din tinereţea lui păreau a fi cele trei chitare prăfuite care atârnau pe peretele din camera lui – una acustică, două
electrice. Sub ele era un amplificator plin de ceşti de cafea şi de scrisori.
Podeaua de la etaj scârţâia în timp ce Chris se muta dintr-o cameră în alta.
Privirea lui Makani se îndreptă repede înapoi spre uşă.
— Ce nasoală e treaba asta!
— Cea mai nasoală, spuse Ollie.
Ea îşi ţinu răsuflarea, în timp ce paşii se îndreptau în continuare către baie.
— Adică, spuse el, am dormit lângă tine toată ziua şi nu m-am gândit nici măcar o dată la sex.
Capul ei rămase pe loc, dar ochii i se întoarseră spre el.
El zâmbi larg.
— Te-am minţit.
Treptele de lemn scârţâiră în timp ce Chris le cobora pe furiş. Makani clătină din cap, dar zâmbea uşor. Ciuliră urechile. Aşteptară.
Deodată, răsună un ţipăt, urmat de o bufnitură puternică. Makani căscă
VP - 204
gura şi se făcu mică în timp ce Ollie se agăţa de ea, copleşit de groază. Se auzi un sunet neclar, de obiecte care cădeau pe podea.
— Squidward! zise Chris. Să-mi bag picioarele! M-ai speriat.
Ollie îşi desprinse trupul de al ei, ruşinat, deşi ea simţi că el se temea mai mult pentru fratele lui decât pentru el însuşi. Se întreba dacă Ollie se temea de fiecare dată când Chris pleca la muncă. Probabil că-i era greu.
Câteva secunde mai târziu, Chris se întoarse.
— Îmi cer scuze!
Şi el părea stânjenit.
— Suntem în regulă. Plecăm în cincisprezece minute, în regulă?
Cincisprezece. Pe Makani o surprinse numărul. Era clar că nu erau obişnuiţi să aibă o fată prin preajmă. Se grăbi să se spele pe faţă şi să-şi schimbe hainele şi îşi dădu seama – după faptul că fraţii erau gata în zece minute – că, de fapt, numărul fusese umflat de dragul ei.
Ollie îi dădu un Pop-Tart aburind în timp ce ea se strecura în maşină. Ea-l înghiţi întreg, de-a dreptul. Când ajunseră pe autostradă, se separară de Chris.
— Ce mama..., zise Ollie, în barbă.
Makani ridică privirea dinspre mesajele pe care şi le verifica. Banda opusă de trafic era blocată. Maşini, camioane şi rulote murdare opriseră cât vedeai cu ochii, iar o singură angajată roşcată cu un steag le făcea semn să
intre în parcarea lanului de porumb.
— Mereu e aşa aglomerat vineri seara? întrebă Makani.
— Niciodată, răspunse Ollie.
Maşină după maşină, toate ticsite de studenţi – vocile zbierau, muzica bubuia, geamurile erau lăsate, în ciuda temperaturilor la limita îngheţului.
Makani îi privi cu o neplăcere nedisimulată, dar nu cu scepticism. Deja văzuse prea multe ca să mai simtă scepticism.
— Ăştia-s bolnavi. Cred că totul e un joc.
În cealaltă parte a lanului, unul dintre vecinii lui Ollie încerca să întoarcă
pe aleea lor.
— O să-i ia o vreme, spuse el.
Makani le trimise un mesaj prietenilor ei ca să-i ţină la curent şi le spuse unde mergea. Era important să ştie unde era toată lumea în momentul acela.
Darby era acasă, iar Alex era laşcoală, cu fanfara. Dar imediat ce mesajul lui Makani dispăru, telefonul îi vibră din cauza unui mesaj de la Alex: O iau razna!
Makani se încruntă în timp ce scrise:???
Prea multă lume-aici. Prea aglomerat. Nu primesc aer.
pot să se întoarcă ai tăi să te ia?
VP - 205
