— Aşa-i stă-n fire lui Katie, atâta tot.
De pe bancheta din spate, Ollie respinse ideea că ar fi existat ceva ciudat sau sinistru în spatele mesajului.
— Katie se purta frumos cu toată lumea.
— Cine-a găsit-o? întrebă Makani.
Ştiau deja cum fusese găsită.
— Mama ei.
Lui Chris părea că îi e greu să spună asta.
— Se pare că lucrează în tura de noapte la spital, iar Katie nu-i răspundea la telefon, aşa că a venit acasă în pauză să verifice. Fratele şi sora mai mică a lui Katie dormeau la etaj.
Makani se epila pe braţe pentru scufundări. Dar, în momentul acela, i se ridică părul pe braţe când îşi aduse aminte de un ecuson laminat. Kurtzman.
Asistenta binevoitoare care avusese grijă de ea şi-i dăduse iaurt cu afine era mama lui Katie.
— N-avea de unde să ştie.
Chris părea tulburat. Poate că-şi imagina că era în locul ei.
— Mă îndoiesc că se-aştepta să găsească ceva în neregulă.
Ploaia bătea un ritm sacadat pe plafonul maşinii. Parcă simţind că fratele lui avea nevoie să se gândească la altceva, Ollie îi ceru să repete ce ştia VP - 198
despre locaţia aproximativă a lui David.
După ce-i atacase în ziua precedentă la Makani acasă, David plecase în amonte în loc de aval, lucru pe care poliţia nu-l anticipase. La adăpostul nopţii, se furişase înapoi în oraş şi se ascunsese în încăperea din spate de la Greeley’s, presupunând corect că toată lumea avea să-l caute la ţară.
Fusese sub nasul lor în tot acel timp.
Iniţial, poliţiştii fuseseră nedumeriţi, pentru că nici uşile, nici ferestrele nu fuseseră avariate. Dar după aceea, unchiul lui Caleb, proprietarul, îşi adusese aminte că trebuise să-i facă o cheie nouă lui Caleb cu o lună înainte.
Lucru pe care unchiul lui îl găsise ciudat, pentru că, de obicei, Caleb nu era uituc sau neglijent. Poliţiştii speculau că David furase cheia şi intrase în magazin de parcă ar fi fost de-al casei. Probabil că nu era prima oară când intrase prin efracţie. Şi probabil că nu furase numai cheia.
Câţiva membri din fanfară, printre care se număra şi Alex, anunţaseră că
băiatul îşi exersase discursul în magazin, apoi, când se întorsese după ce-l ţinuse în faţa mulţimii, spusese că-i lipsea pana de la pălărie. Părea posibil ca David s-o fi furat în timp ce Caleb exersa şi să se fi folosit de ea ca să îl momească înapoi.
— Tot nu ne e clar de ce nu l-a omorât pe Caleb înainte de comemorare, spuse Chris, cu ochii pe drumul cu două sensuri. Oare pentru că lumea l-ar fi căutat pe Caleb mai devreme? Şi nu ştim nici...
Dar se întrerupse, aruncând o privire spre fratele lui în oglinda retrovizoare.
— Ce să ştim?
Chris părea că nu vrea să răspundă.
— Nu ştim nici dacă David avea mai mult de o ţintă în magazin.
Expresia tensionată a lui Ollie îi arătă lui Makani că ideea îi trecuse deja prin minte.
— Ce ştim sigur e că a furat un pulover, spuse Chris, încercând să încheie în grabă subiectul, pe care l-a lăsat în urmă când i-a furat ei Fordul Fiesta 2011. Puloverul era plin de sânge şi de vopsea din subsolul ei. Nu ştim cu ce e îmbrăcat acum. Tot nu i-am găsit hanoracul, şi nu l-a văzut nimeni ieşind din cartier.
— Deci pleacă din oraş.
Makani nu ştia sigur dacă credea lucrul ăsta. Şi chiar dacă ar fi fost adevărat, nu era ceea ce-şi dorea ea. Ea voia să ştie exact unde era David.
Până nu era capturat, nu avea să se mai simtă liniştită vreodată.
Două faruri se vedeau, ameninţătoare, de la distanţă, prin ploaie.
— Ce culoare-avea maşina? întrebă Ollie.
— Albastră, răspunse Chris, încet.
VP - 199
Farurile se apropiară. Inima lui Makani începu să bată mai tare, iar Chris strânse mai tare de volan. Era imposibil să distingă vreun aspect privitor la maşină, cu excepţia faptului că era mică. Îşi ţinură cu toţii respiraţia până
când aceasta trecu.
Era roşie. Un Ford Focus.
Răsuflară uşuraţi. Apoi, un minut mai târziu, când trecu altă maşină, plămânii li se strânseră din nou. Se relaxară. Se strânseră. Se relaxară.
Aşa decurse tot restul drumului.
