siluetă cu glugă care ieşea greoi de după o pendulă. Avea să lupte cu acele coşmaruri toată viaţa.
În timp ce ei trei dormeau, străinii veneau în şiruri din afara oraşului. Şi mai mulţi jurnalişti, dar şi detectivi de ocazie – unii cu intenţii bune, alţii cu intenţii mai puţin bune, luau atitudine, cu multă ambiţie dar şi gură-cască
morbizi, medii înşelători şi studenţi turmentaţi care credeau c-ar fi mişto să
viziteze celebrul lan de porumb. Distribuţia şi echipa de producţie a musicalului Sweeney Todd, rămasă fără spectacol, îl transformaseră într-un lan de porumb bântuit, iar familia Martin avea să doneze profitul din weekend familiilor victimelor.
— Faptul că ştim că e acolo face ca lanul să fie şi mai înspăimântător, spuse un student care purta o şapcă roşie cu un N crem către un reporter aflat pe teren, iar fraţii din fraternitatea lui chiuiră în spatele lui, la cameră.
În plus, ştiţi cum e. Activităţi în scopuri caritabile.
Chiar şi Garda Naţională îşi făcu simţită prezenţa. Trebuia să
supravegheze meciul de fotbal, astfel încât cetăţenii să se simtă destul de curajoşi pentru a participa. La şcoală nu mai rămăsese niciun loc de parcare.
Maşinile începuseră să vină bară la bară devreme. Meciurile de departajare nu se opriseră nici pentru sirenele de avertizare de tornadă, şi nu aveau să
se oprească din cauza unui criminal în serie.
Şi deşi se întâmplau toate astea, Makani, Ollie şi Chris dormeau.
•
Telefonul lui Chris sună când soarele era jos la orizont. Makani se ridică
greoi în capul oaselor şi se sprijini de patul lui, cu ochii ieşiţi din orbite aţintiţi asupra uşii. Aceasta era tot închisă.
— Da, spuse Chris la telefon.
Ollie ieşi uşor din sacul de dormit ca să se cuibărească lângă Makani. Avu grijă să nu se aşeze pe partea unde-şi ţinea ea braţul rănit.
— Rahat.
Chris oftă.
— Da, bine. Ne vedem imediat.
Makani se cuibări la adăpostul corpului lui Ollie în timp ce telefonul căzu cu o bufnitură pe patul de deasupra lor. Chris mai scăpă un oftat.
— Ce-i? întrebă Ollie.
— Nimic. Nimic nou, îl lămuri Chris. Doar că... nu trebuia să dormim atât de târziu.
— Trebuie să mergi la secţie?
VP - 203
— Da.
Picioarele îi atârnau pe marginea patului, lângă Ollie.
— Deci trebuie s-o iau către Troy, care e-n direcţia opusă faţă de unde trebuie să fiţi voi. Luăm maşini separate, dar plecăm în acelaşi timp. Voi trebuie neapărat să mergeţi direct la spital, bine? Şi să rămâneţi acolo până
când vă zic eu să plecaţi.
Makani şi Ollie aprobară din cap.
— Eu o să verific casă, pentru orice eventualitate.
Chris se ridică, luându-şi arma de pe noptieră.
— Mă-ntorc imediat. Aşteptaţi aici!
În pragul uşii, aruncă altă privire spre ei.
— Aveţi telefoanele la voi?
Aveau deja telefoanele în mâini. Le ridicară.
Chris se făcu nevăzut pe hol. Cearcănele de sub ochii lui Ollie erau atât de închise la culoare, încât parcă luase pumni în ochi. Makani îşi dorea să-i fi putut atinge şi vindeca pielea.
— Eşti în regulă? întrebă el.
— Nu. Tu?
— Nu.
Dar zâmbi, lucru care-o făcu să scape un hohot uşor de râs.
