El era un tip haios. Nimeni nu părea să se prindă de treaba asta.
Luminile pâlpâiau la fereastra de la bucătărie. Roşii şi albastre, la o stradă
distanţă. Îşi smulse puloverul. Nu era de camuflaj, dar acţionase precum hainele de camuflaj. Aproape toată lumea care era pe stradă în ziua aceea purtase culorile şcolii. Îl aruncă în timp ce fugea, iar puloverul căzu peste Katie – mortăciunea-Katie – mototolit pe podea, fără să mai folosească la nimic.
VP - 196
CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI PATRU
Makani şi Ollie aşteptaseră, îngroziţi, la raionul de cereale, până când îi condusese ofiţerul Bev afară. Chris încercase să alerge după David, dar acesta dispăruse deja.
Makani şi Ollie fuseseră cercetaţi şi dăduseră declaraţii. Din nou. Era târziu, şi se întorseseră în casa familiei Larsson, relaxându-se la masa din bucătărie şi încercând să-şi scoată imaginea cumplitei rugăciuni a lui Caleb din minţi.
Chris vorbea la telefon în camera alăturată.
Ollie se uita în gol la cuptor.
— Poate trebuia să alergăm după el, spuse el. Poate-am fi reuşit să-l prindem.
Genunchii lui Makani erau sus, pe scaun. Îi cuprinsese cu braţul nebandajat şi ţinea capul plecat. Se simţea prea frântă ca să-l ridice.
— L-a omorât pe Caleb, spuse el. Nu pe Zachary.
Cuvintele lui rămaseră fără vlagă în aerul dintre ei. Pe câmpuri, insectele de noapte zbârnâiau şi bâzâiau. Clopoţeii de vânt de pe veranda din faţă
cântară trei note.
— Nu cred că asta are legătură cu bullyingul, spuse el.
Ea clătină din cap, dar pentru a-şi exprima acordul.
— Şi-atunci cu ce mama dracului are legătură?
O speria să recunoască faptul că nu avea habar. Nu-şi dăduse seama că se consolase cu gândul că ştia măcar de ce fusese atacată. Existase un motiv.
Faptul că nu ştia care era motivaţia lui David o făcea să simtă că toţi cunoscuţii ei erau din nou în pericol.
O umbră căzu asupra lor când Chris intră din nou în camera luminată. Era alb la faţă, nu-i venea să creadă.
— A mai fost omorâtă o persoană.
•
La miezul nopţii, cerul parcă plângea cu o burniţă neaşteptată. Chris îşi mută laptopul, dosarele, carnetele de amenzi şi recipientele cu mâncare în portbagajul maşinii. Makani o zbughi pe locul gol al pasagerului, iar Ollie se strecură în spate. În oglinda retrovizoare, faţa-i era acoperită de umbre în formă de romb de la partiţia din metal.
Erau acasă de mai puţin de treizeci de minute. Chris trebuia să se întoarcă
la muncă, aşa că îi ducea la spital, să rămână cu bunica Young. Refuza să-i VP - 197
lase singuri.
Makani se simţea atât de epuizată, că-i venea să plângă, dar nici ea nu voia să fie lăsată singură. Văzând pe geam lanurile nesfârşite de porumb –
coridoare lungi care duceau într-o beznă tulbure – tremură, nereuşind să
scape de sentimentul că David ar fi putut fi oriunde. Partea inferioară a picioarelor ei apăsa pe vesta antiglonţ care stătea pe podea.
Chris observă că tremura şi porni căldura. Ştergătoarele porniră într-un ritm lent şi constant.
— Mi-a trimis mesaj azi-dimineaţă, spuse Makani, aducându-şi aminte.
El îi aruncă o privire atentă.
— Katie te-a contactat? În legătură cu ce?
— Spunea că-i pare rău că am trecut prin aşa ceva şi că avea să stea la dispoziţia mea dacă voiam să vorbesc cu ea.
Mai muri ceva înăuntrul lui Makani.
— Nu i-am mai răspuns.
— Vorbeai des cu ea. Erai prietenă apropiată cu ea?
— Nu eram deloc prietenă. Eram prietenoasă. Vorbeam uneori în clasă, dar nu umblam împreună, nici mesaje nu ne dădeam, nimic.
Chris se încruntă.
— Păi şi de ce a început să-ţi dea mesaje azi-dimineaţă?
