— Cred că e cineva acolo, spuse el. Cineva peste alea.
Era imposibil să-ţi dai seama. Dar era, categoric, ceva ce s-ar fi putut să fie o persoană.
Apelul pe numărul lui Chris sună în gol în urechea ei. Umbrele se mişcară
din nou, iar Makani rămase cu gura căscată, înainte să apuce să-şi dea seama ce făcea, Ollie descuie uşa. Ca angajat cu vechime, de încredere, avea cheie.
— E cineva încă în viaţă! strigă el.
Senzorul de deasupra capului îi detectă. Uşile se deschiseră cu un vâjâit.
Se grăbiră să intre, apoi dădură înapoi, şocaţi de nenorocirea care se întâmplase cu adevărat. Legume, cutii, cofraje, pungi şi conserve răsturnate peste tot – mâncare din belşug, împrăştiată ca nişte artificii congelate pe linoleum.
Ollie o trase deoparte, ca să nu lase urme prin sânge, prin dârele lăsate de un cadavru târât pe podea. Alergară spre umbre şi se opriră brusc. Makani îşi apăsă gura cu mâinile ca să-şi înăbuşe ţipătul.
În faţa caselor de marcat era un raion permanent cu marfa din profiturile căreia era sprijinită echipa de fotbal, lucru pe care Makani îl considerase foarte ciudat la început, dar cu care se obişnuise încetul cu încetul. Cum ştia oraşul Osborne, în momentul acela, avea sens. Dar în seara aceea, fusese doborât la pământ. Iar în mijlocul amestecului de pulovere, steaguri, şi tot felul de flecuşteţe, era Caleb Greeley.
Băiatul zăcea în vârful grămezii, ca un obiect strident de colecţie.
Picioarele şi genunchii îi erau desfăcuţi spre exterior. Faţa îi era într-o parte, iar limba umflată îi ieşea dintre dinţiidin faţă. Pieptul şi burta-i fuseseră
mutilate. Nişte tăieturi lungi îi crestaseră uniforma de fanfară îmbibată în sânge, dar, în ciuda hainelor, faptul că membrele-i stăteau răsfirate în chip nefiresc îl făcea să semene mai mult cu un manechin din ăla sexual realist decât cu o fiinţă umană. Era vorba de faptul că trupului lui neînsufleţit îi lipsea total şi cu desăvârşire demnitatea.
Şi asta tot nu era partea cea mai urâtă.
Partea cea mai urâtă erau mâinile lui.
Degetele lui Caleb fuseseră împreunate, apoi mâinile îi fuseseră retezate.
Stăteau pe pieptul lui, în poziţie de rugăciune. Sânge roşu din belşug şi os alb.
Dar dacă murise Caleb.. altcineva era umbra mişcătoare.
Makani şi Ollie intrară cu spatele în raionul de cereale, fiecare punând un braţ pe pieptul celuilalt, ca să-l protejeze. Se lipiră de Corn Pops cele galbene şi de Apple Jacks cele verzi. Inimile li se izbeau de cutia toracică.
VP - 190
Aerul era înţepător. Acid. Le înţepa nările şi le făcea ochii să lăcrimeze.
Probabil Caleb fusese alergat prin raionul de condimente, cel alăturat.
Mirosul de oţet din borcanele sparte de murături şi de măsline era cumplit.
Makani îşi acoperi nasul, încă ţinea telefonul lui Ollie în mână, iar Chris striga la ei prin difuzor.
Bufnitura metalică a unei bare care bloca o uşă răsună prin clădire.
Le stătu inima în loc.
Apoi, o uşă grea se închise şi rămase închisă.
Makani şopti la telefon:
— David Ware tocmai a ieşit pe uşa din spate!
VP - 191
CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI TREI
Conserva de ton o deranjase toată săptămâna.
Katie Kurtzman o descoperise în vinerea care trecuse, în timp ce muta o grămadă de rufe albe din maşina de spălat în uscător. Conserva plată era la nivelul ochilor şi stătea pe pervazul singurei ferestre a beciului. Fereastra lungă şi îngustă era închisă, dar zăvorul era defect. Era exact cât trebuia de mare pentru ca un corp suplu să se poată strecura prin ea.
Tonul fusese ieftin. Era o marcă la preţ redus. Marginile capacului erau ascuţite şi rudimentare, de parcă tabla ar fi fost tăiată cu un deschizător cu manivelă, nu cu cel electric pe care îl aveau în bucătărie. Conserva era goală, dar era încă umedă pe dinăuntru. Aşa îşi dăduse seama.
De izul de peşte de sub norul de detergent şi de înălbitor.
Îi întrebase pe gemeni ce făcuseră, dar ei spuseseră că nu ştiau nimic. Ea nu credea că minţeau. Le era frică de beci, deci nu se jucau niciodată acolo.
Nici mama ei nu ştia nimic despre asta. Presupunea că poate căzuse de pe una dintre grinzile din tavan – vreun rest ce trebuia aruncat la gunoi, lăsat de foştiiproprietari. Dar lui Katie nu i se părea că avea logică. Conserva era departe de data de expirare trecută cu ştampila, iar ei locuiau deja în casa aceea de cinci ani. Pe lângă asta, mai era şi umezeala.
Şi mirosul.
Katie ştia că era paranoică. Nu cunoscuse foarte bine niciuna dintre victime. Nu avusese nicio legătură personală cu vreuna dintre ele, şi fusese doar prietenoasă cu David. Totuşi, în timp ce-şi dădea cu soluţie de curăţat pete pe locul unde se vărsase lichidul albastru, privi spre pervaz. Nu putea scăpa de sentimentul că fusese cineva deasupra uscătorului, ascultându-i familia de la etaj. Mâncând ton.
Îşi desfăcu primii câţiva nasturi ai bluzei, dar apoi, speriată de-a binelea, se răzgândi. Putea spăla bluza a doua zi. Grăbindu-se spre scândurile care serveau drept scări, Katie aruncă o ultimă privire peste umăr. Se opri.
Un sfert de cutie de vopsea pentru latex stătea pe podea, lângă banda veche de alergat a mamei ei. O luă şi o puse pe pervaz, lipită de fereastră.
