— Singurul lucru pe care l-am vândut de când mă ştiu sunt legumele şi fructele.
— Te-ai culcat cu altcineva?
Te rog eu frumos, spune „nu”.
— Doar în vise, spuse el. Doar cu tine.
Era siropos – clar era o vrăjeală dar pe Makani nu o deranja în momentul acela. Îi zâmbi în timp ce stăteau în faţă la Greeley’s.
— Auzi, Ollie? întrebă ea, încet.
— Da?
— Ziceai tu mai devreme că sunt o nepoată şi o prietenă bună, ştii?
El îi răspunse printr-un zâmbet.
— Da.
VP - 188
— Crezi c-aş fi şi o iubită bună?
Mâinile lui Ollie se întinseră după ale ei în amurg. Vârfurile degetelor lor se atinseră, iar felinarele stradale pâlpâiră în urma lor.
— Cred că deja eşti o iubită bună.
•
Se sărutară în timp ce-l aşteptau pe Chris. Părea absurd, să se sărute în public. Să se sărute după o comemorare. Să se sărute când fuseseră atât de aproape să devină chiar subiecţii comemorării.
Părea şi euforic, frenetic şi profund.
Nasul lui Ollie era rece, dar braţele-i erau calde când se strecurară
împrejurul spatelui ei. Erau fiorii din timpul verii, readuşi la viaţă – se sărutau lângă magazinul alimentar, deşi nu ar fi trebuit să o facă. Doar că era infinit mai bine, pentru că întrebările care existau între ei primiseră
răspuns.
Buzele lor se despărţiră, ca ei să-şi tragă sufletul. Iar în momentul acela, Makani observă sângele.
•
Urme roşii de mâini. Lovituri de pumn. Dâre de degete. Liniile fine ale pielii care atinsese sticla erau şocant de clare şi şocant de umane.
Makani înţepeni de frică.
Ollie îi urmări privirea, şi se îndepărtară tresărind. Priviră fix în partea stângă de jos a uşilor cu deschidere automată ale magazinului. Sângele era pe interior.
Mâinile lor se întinseră una după alta din nou, în timp ce ei se uitau nebuneşte în jur. Cu excepţia maşinilor, parcarea era goală. Traficul se descongestionase şi mai erau doar câteva persoane care mergeau pe jos.
Niciunul dintre ei nu era în apropiere. Niciunul dintre ei nu era Chris sau vreun alt poliţist. Şi niciunul dintre ei nu părea a fi David.
Inima lui Makani bubuia. Ollie făcu mâinile căuş ca să arunce o privire înăuntru, iar ea era cu ochii pe stradă.
— E înăuntru?
— Cred c-a fost târât cineva spre culoarele de la ieşire. Dar nu văd cine.
— O, Doamne!
Ea smulse telefonul din buzunarul lui, ţopăind agitată pe călcâie.
— Îl sun pe frate-tău.
— Tot locul ăsta-i întors cu fundu-n sus!
— Rahat! Care ţi-e parola?
— 9999.
— Poftim? De ce faci de-astea? Oricine ţi-o poate ghici!
— Tu n-ai ghicit-o, spuse el. Rahat! Tocmai s-a mişcat ceva!
VP - 189
Makani se lipi repede de uşă. El arătă spre o zonă umbrită, un morman de... nu-şi dădea seama ce erau.
