— Măi! strigă ea. Ce-a fost asta?
— Nu ştim! spuseră gemenii.
— Ce-aţi făcut?
— Nimic!
Katie oftă.
Normal.
Se schimbă în pijama şi se grăbi spre ei. Nouăzeci de minute mai târziu, îi băga în pat, calzi şi somnoroşi. Le aprinse luminile de veghe asortate, le închise uşa şi oftă din nou. Venise, în sfârşit, vremea ei.
Coborî din nou treptele ca să lucreze la un eseu pentru University of Southern California. Toate universităţile pentru care depusese ea cerere de înscriere necesitau un zbor – sau cel puţin un drum lung cu maşina. Îşi iubea familia, dar avea s-o iubească şi mai mult de la distanţă.
Noaptea îşi întinsese aripile ca de liliac. Katie aprinse luminile de pe verandă şi lumina de deasupra capului din bucătărie, unde materialele de lucru o aşteptau întinse pe masă. În timp ce se gândea la un moment sau la VP - 194
un incident care o făcuse să treacă printr-un eşec (subiectul eseului din seara aceea), îşi adună toată tăria interioară ca să nu se uite la ştiri. Îşi dorea să fi fost în stare să meargă alături de ceilalţi până la şcoală. Chiar şi Zachary
– Zachary, care mirosea a ţigări stătute, a hainenespălate, şi pe care-l duruse întotdeauna-n paişpe de note şi se prefăcuse că-l durea-n paişpe de toată
lumea – era în public.
Katie bănuia că, de fapt, el ţinea foarte mult la alţii, dar nu avusese parte de oameni care să ţină la el. În ciuda durităţii lui Zachary, ea avea o slăbiciune pentru el. Era deştept şi, dacă se înscria şi el, putea face lucruri mari în continuare. Era frustrant să ştie că probabil el nu avea să se înscrie.
Cel mai probabil, avea să se lase de facultate şi să obţină o slujbă la Nance, la fabrica din oraş. Acolo se construiau maşinării pentru uzine de procesare a alimentelor. Sau poate că avea să devină zilier, să depănuşeze porumb şi să
castreze purceluşi. Oricum ar fi fost, era puţin probabil ca el să fi plecat vreodată din Osborne.
Se auzi un scârţâit pe treptele din beci.
Lui Katie îi sări inima din loc în timp ce se răsuci pe scaun. Lângă ea, frigiderul bârâia, iar maşina de spălat vase pleoscăia. Dar dedesubtul ei, în beci, era în continuare linişte. Luă telefonul – cu urechile ciulite –, dar îl puse jos după încă un minut.
E casa, atâta tot.
Încercă să se concentreze din nou asupra eseului. Îşi citi ultima propoziţie de cinci ori, dar nu putea scăpa de.. un presentiment.
Katie fixă cu privirea uşa beciului.
Alt scârţâit.
Sări în sus, iar picioarele de lemn ale scaunului zgâriară podeaua. Pulsul îi bătea violent în timp ce suna la 911.
Conectare, scria pe telefonul ei. Conectare. Conectare.
Paşi apăsaţi duduiau pe trepte. Simţurile lui Katie fură copleşite de groază
în timp ce se izbea de uşă, care nu putea fi încuiată decât din interior. În aceeaşi clipă, un alt corp se izbi de ea cu toată forţa – destul încât s-o deschidă.
Se luptară. Închis, deschis, închis. Un braţ şi un umăr se înghesuiră pe uşă, iar un cuţit spintecă aerul, îndreptându-se spre corpul ei.
Katie împinse braţul în uşă cu toată forţa ei. Braţul se zbătu. Mai urmă un brânci zdravăn, iar partea ei cedă. Ea căzu, iar telefonul îi scăpă din strânsoare. Alunecă pe podea în timp ce David Thurston Ware dădea buzna în bucătărie.
Purta blugi şi un pulover cu LION PRIDE. Erau plini de vopsea turcoaz –
aceeaşi culoare cu care mama ei avusese de gând să revopsească scaunele VP - 195
de la bucătărie cu o primăvară înainte. Aceeaşi vopsea pe care Katie o proptise de fereastra de la beci în seara aceea. Ea procesă toate aceste informaţii într-o clipă, în timp ce se chinuia să se ridice în picioare.
El se năpusti asupra ei. Ea alergă spre suportul de cuţite şi se întinse după
cel mai mare cuţit pe care-l putea lua, în timp ce el o înjunghia în umăr. Când îl smulse din ea, ea îl lovi cu piciorul. David o îmbrânci, iar ea se lovi de dulapuri. Mâinile lui îi mânjiră pielea cu roşu şi turcoaz. Ea avea un metru şaptezeci şi cinci, iar el avea aceeaşi înălţime. Aveau o greutate asemănătoare şi aceeaşi cantitate de adrenalină le gonea prin vine. Dar el era ăla cu arma.
Katie îi trase un genunchi în boaşe, iar David o înjunghie în partea dreaptă superioară a abdomenului. Amândoi se chirciră. Cuţitul îi intră mai adânc în ficat.
Ea se prăbuşi, speriată şi plângând. Dar ciudat de tăcută.
David aruncă o privire peste ea. Întrebarea lui era curioasă, deşi vocea-i era seacă.
— De ce nu ţipi?
Pentru că nu vreau să-mi trezesc fratele şi sora.
Când ea nu răspunse, el o termină. Nu avea timp să aştepte.
Îi verifică telefonul, care încă încerca să facă legătura cu poliţia. David încheie apelul. Poliţiştii ştiau deja că era în zonă, şi era furios. Nu îi plăcea când era nevoit să se grăbească. Tăie cutia toracică – împingând cuţitul cu piciorul ca să rupă oasele mai repede – şi smulse inima. O puse peste teancul de broşuri tipărite pe hârtie lucioasă, de la facultate, care stăteau pe masă de luni întregi.
Asta deoarece Katie îşi dorea din toată inima să ajungă la facultate.
