Şoseaua se redeschisese, iar un şir de maşini şi de camioane care circulau bară la bară se îndreptau spre casă din ambele direcţii. Simţind nevoia să
încerce în continuare să umple spaţiul dintre ei, Makani continua să
vorbească.
— E vorba doar de faptul că n-am crezut niciodată c-aş fi în stare să fiu genul ăsta de om. Dar uite că sunt.
Pe neaşteptate, vocea ei se sparse precum o oglindă. Înainte de acel incident, nu se crezuse niciodată capabilă de cruzime.În momentul acela ştia că era.
Ollie se opri. Avea o expresie serioasă. Aşteptă să vorbească până când se opri şi ea.
— Cu toţii avem câte-un moment pe care-l regretăm profund... dar un moment de genul ăsta nu te defineşte în totalitate.
— Ba da, mă defineşte. Mi-a distrus viaţa. Şi meritam să mi-o distrugă.
— Makani. Makani.
Ollie îi repetă numele, pentru că ea se îndepărta de el.
Ea se opri. Rămase cu spatele la el.
VP - 184
— Nu încerc să-ţi iert păcatele, spuse el. Dar persoana pe care-o ştiu eu? E
o prietenă bună. Şi o nepoată bună.
Makani încrucişă braţele. Braţul ei nerănit apăsa pe bandaj, aşa că făcu o grimasă şi le desfăcu.
— Nu ştiu. Mi-ar plăcea să cred că acum sunt o persoană mai bună, dar o să am întrebarea asta în minte pentru restul vieţii mele. O să am mereu îndoieli. S-ar putea să mă întărâte ceva, şi-atunci să cedez şi să fac iar ca toţi dracii.
— Ei bine, eu unul ştiu că regretele ne schimbă, şi aşa creştem – în bine sau în rău. Şi, din punctul meu de vedere, tu creşti în bine.
Makani nu ştia sigur ce părere să aibă despre asta.
— Hei!
El îi oferi un zâmbet uşor.
— Încă-s aici, nu-i aşa?
— Păi, da, dar...
Ea se întrerupse.
Zâmbetul lui deveni un rânjet cu subînţeles.
— Ah! Dar şi eu am dat-o de gard.
Makani îşi feri privirea. El ridică din umeri, de parcă n-ar fi contat. Dar nici el nu se uita la ea.
— Scuze, spuse ea.
— E-n regulă.
El se puse din nou în mişcare.
— Nu că oraşul ăsta ar fi în stare să ţină un secret.
Ea se încruntă. Rămase locului.
— Nu-mi vine să cred că spun lucrul ăsta, dar nu sunt de acord.
Ollie aruncă din nou o privire peste umăr, cu o sprânceană ridicată a neîncredere spre ea. Dar expresia ei îl făcu să ezite.
— Măi, eu zvonuri am auzit, spuse ea, dar nici măcar nu erau zvonuri adevărate. Erau zvonuri despre zvonuri. Şi habar n-am ce-i adevărat şi ce nu e, aşa că presupun că, în mare, nu e adevărat.
El făcu o grimasă.
— O parte e adevărată.
— Mi-aş dori să-mi spui.
Iată! Altă confesiune. Cum începuse, nu se mai putea opri.
Privirea lui Ollie coborî pe trotuar, iar exteriorul lui dur se sfărâmă, dezvăluind ceva din suferinţa lui interioară.
— Am tot vrut să spun ceva, încă de când mi-ai spus prin ce ai trecut tu, dar.. n-am vrut să pară că-mi comparam situaţiacu a ta sau să facă să pară
