— Cred că n-au avut în repertoriu un marş funebru, spuse Darby.
Zachary asculta muzica pompoasă care răsuna tot mai puternic. La fiecare refren, marşul devenea şi mai tulburător.
— Voi sunteţi conştienţi că asta-i singura dată când le va fi cântată
melodia asta, nu?
— E nasoală rău de tot treaba asta, încuviinţă Darby.
— O să se învechească repede, spuse Ollie.
— S-ar putea să fie mai rău decât să nu fi cântat deloc, adăugă Makani.
Mulţimea înaintă. Li se părea că toată lumea se holba la ei, aşteptând să
vadă dacă Makani avea să li se alăture. Părea resemnată în disperarea ei.
Părea că nu mai avea de ales. Deşi mai era o oră până la amurg, oamenii îşi aprinseră lumânările. Zachary nu era sigur de ce nu aşteptau până ajungeau la comemorare. În lumina după-amiezii, flăcările păreau slabe şi penibile.
Makani, Ollie şi Darby scoaseră lumânări din buzunare.
— Vii? întrebă Darby.
Zachary scoase bricheta şi lumânarea.
— Hai, că vin, ce mama dracului?
Despături cercul de hârtie subţire al lumânării. Îşi aprinse mai întâi lumânarea, apoi o atinse de a lui Makani.
Se întunecă. Apoi scoase scântei şi se aprinse.
*
Caleb o luă la goană prin încăperea din spate, dărâmând borcane de sticlă, stive de conserve şi suporturi cu haine ieftine inscripţionate LION PRIDE.
David se feri de haosul care creştea cu o uşurinţă alarmantă. Caleb trecu glonţ pe lângă raionul de vegetale, dărâmând o piramidă construită cu atenţie din dovlecei, dar David tot reuşi să-l ajungă chiar înainte de intrare.
David îl înjunghie în spate. Sfâşie cu cuţitul în jos.
Caleb ţipă, dar nu-l auzi nimeni din cauza zgomotului fanfarei. Se lipi de podeaua rece. Şirul de toboşari se postase în faţa uşii – erau ultimii care veniseră şi ultimii care se îndepărtau, mărşăluind. Caleb izbi geamul, mânjindu-l cu urmele însângerate ale pumnilor lui.
David îl târî după el, ascunzându-l vederii celorlalţi.
— Ce-ai de gând să-mi faci?
28 Serie de marşuri compuse de Sir Edward Elgar (1857-1934), dintre care primul este folosit adesea la ceremoniile de absolvire a liceului din spaţiul anglofon, îndeosebi din Statele Unite ale Americii.
VP - 182
Caleb plângea.
Gâtul lui Haley. Creierul lui Matt. Urechile lui Rodrigo.
— Ce-ai de gând să-mi faci?
David încălecă peste corpul lui Matt şi-l fixă cu privirea.
Nu zâmbi. Nu se încruntă. Îşi termină, pur şi simplu, treaba, în timp ce locuitorii din Osborne mărşăluiau spre şcoală în parada lor.
VP - 183
CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI DOI
Makani şi Ollie se îndreptau din nou spre strada principală. Dacă n-ar fi fost o atmosferă atât de tensionată, s-ar fi putut spune chiar că era o plimbare relaxată. Soarele apunea, lumânările se topiseră, iar comemorarea se încheiase. Zachary fusese condus la maşina lui, iar Darby fusese lăsat cu Alex. Se reîntâlneau cu Chris. Scurtul lor timp petrecut împreună se apropia cu paşi repezi de sfârşit, iar ei încercau să profite de fiecare moment.
Lui Makani nu i se părea că Ollie o judeca, nici măcar că o privea pieziş, dar era ceva nou – uşor, dar solid – între ei. Nu se ţineau de mână. Mâinile le erau înghesuite în buzunare.
În timp ce virau pe strada principală, aflată la doar câteva cvartale distanţă de Greeley’s, unde erau parcate maşinile lui Chris şi Ollie, ea vorbi, cu ultima rezervă de disperare pe care o avea:
— Mersi că m-ai ascultat mai devreme. În spital. Şi că nu m-ai judecat.
Ea făcu o pauză.
— Chiar nu mă judeci, nu?
Modul ei direct de a spune lucrurile îl luă prin surprindere. El clătină din cap, cu un zâmbet.
— Nu.
