Vocea ei era slăbită, lipsită de vlagă.
— O să vrea să recapituleze tot ce s-a întâmplat azi la şcoală, dar eu nu vreau să vorbesc despre asta. Nu mai pot să mă gândesc la asta.
Ollie aprobă din cap. Înţelegea că ea se referea la bunica ei.
— Unde-ai vrea să mergi?
— Într-un loc liniştit.
Aşa că Ollie o duse la el acasă.
•
Era un drum de douăzeci de minute cu maşina, la jumătatea distanţei dintre Osborne şi East Bend, pe Autostrada 79, încă un traseu singuratic, plin de lanuri de porumb şi ferme de vite. La fiecare kilometru şi jumătate, mai treceau pe lângă un panou publicitar cu „Lanul distracţiei pentru toată
lumea al familiei Martin”. O familie de personaje roşcate din desene animate le zâmbea din colţul de sus al fiecărei reclame.
CEL MAI MARE LAN DE PORUMB DIN NEBRASKA! 8 KM ÎN FAŢĂ!
LAN DE DOVLECI! 6,4 KM ÎN FAŢĂ!
PLIMBĂRI CU CĂRUŢA CU FÂN! 4,8 KM ÎN FAŢĂ!
FERMĂ PENTRU COPII! 3,2 KM ÎN FAŢĂ!
GROAPĂ CU BOABE! 1,6 KM ÎN FAŢĂ!
VP - 79
— Ce-i aia groapă cu boabe?
Makani se simţea deja mai uşurată, ştiind că o aştepta un răgaz de câteva ore. Îi trimisese mesaj lui Darby că Ollie o ducea acasă, şi îi trimisese mesaj bunicii ei că Darby o ducea acasă. Niciunul dintre ei nu părea încântat, dar fiecare presupunea corect că avea nevoie să-i distragă ceva atenţia de la ştiri.
— Exact ce-auzi. E o ditamai groapa plină de boabe de porumb.
— Bun, dar ce se face cu o groapă cu boabe?
El îi aruncă o privire şi-i zâmbi.
— Păi, ştii gropile-alea cu bile de la McDonald să le ca alea, dar mai mare.
Mult mai mare. E destul de faină, recunoscu el. Ar mai fi ferma aia pentru copii... aş putea trăi şi fără aia. Când suflă vântul exact de unde trebuie...
Makani râse în timp ce treceau pe lângă nişte fanioane ca de la circ.
Trecură pe lângă lanul întins şi ajunseră într-o parcare masivă din pământ, care era în cea mai mare parte liberă.
— Vine cineva pe-aici?
— În weekenduri e plin ochi. Vin oameni din Omaha şi Lincoln. Şi e tărăboi mare. Sâmbăta vine o formaţie de polka. Dacă am geamurile deschise, mă trezesc că bat din picior când începe să răsune tuba lor.
Ea râse din nou.
— Eu mi te tot imaginez înotând în groapa cu porumb.
Ollie îşi ţinu privirea în faţă, dar ochii începură să-i lucească. Sau poate să-i sclipească.
Viră pe următorul drum. Un deal mic ieşea în evidenţă în restul peisajului plat din împrejurimi. Era frumuseţea tăcută, care dădea fiori, a ţinutului natal al Willei Cather19, un secolmai târziu. În al doilea an, i se dăduse să
citească O,Pioneers!20, iar descrierile cunoscute ale peisajelor o liniştiseră. Îi aminteau de vizitele la bunica ei favorită. Habar n-avea ea că avea să
locuiască în curând acolo.
Romanul n-o mai atrăgea deloc. Nu mai era o operă de ficţiune.
O casă din depărtare deveni mai mare, iar Makani îşi dădu seama că
drumul de pământ era aleea lui Ollie. Casa lui era albă, ca a ei, dar era coşcovită şi roasă de vreme. Era în stil neogotic, un stil care se demoda prin părţile acelea, cu trei ferestre cu bolţi spectaculoase, sub un acoperiş în trei puncte, cu vârfuri ascuţite. Două coloane încadrau o verandă acoperită, 19 Willa Sibert Cather (1873-1947), scriitoare americană cunoscută pentru proza sa în care descrie amănunţit viaţa americanilor din mediul rural din statul Nebraska.
20 Roman al scriitoarei americane Willa Cather, publicat în 1913, care spune povestea unei familii de imigranţi suedezi, deveniţi fermieri în statul american Nebraska la începutul secolului al XX-lea.
VP - 80
modestă. Curtea întinsă era neîngrijită şi năpădită de buruieni.
Makani era recunoscătoare că nu credea în fantome; credea doar în asemănarea amintirilor dureroase cu nişte fantome. Şi era sigură că în casa aceea erau destule.
Dar nu totul era mohorât în acea casă. În timp ce cobora din maşină, nişte clopoţei de vânt zdrăngăniră în bătaia brizei, iar două ferigi mari se legănau din lanţuri în capetele verandei. Muriseră din cauza chiciurii timpurii. Dar dovedeau faptul că locuia cineva acolo.
