— De parc-ar fi măcar pe departe suficient.
Makani ar fi plătit orice sumă ar fi cerut. Şi-ar fi tuns tot părul – şi l-ar fi tuns pe viaţă.
— Şi ce s-a întâmplat?
Mâna lui Ollie nu mai era pe umărul ei, dar corpul lui era aproape.
— Mai ai atac în cazier?
— Nu. Cam o lună mai târziu, procurorul general a renunţat la acuzaţii, iar cazierul meu a fost scos.
— Ce uşurată trebuie să fi fost! spuse Darby.
— Nu chiar, răspunse Makani. Am considerat că o meritam. Apoi, procurorul general a făcut greşeala de-a-i spune unui reporter că regretam fapta comisă, dar că „o noapte de distracţie nu ar trebui să-i distrugă viaţa”.
Chiar a folosit expresia „copiii sunt copii”.
Toată lumea făcu o grimasă.
— Dap. Pe reţelele de socializare... n-a picat deloc bine.
Cetăţenii voiau ca Makani să fie pedepsită. Deveniră şi mai furioşi, şi mai revoltaţi. Numărul ameninţărilor violente crescu. Exagerările erau catastrofale.
Chipul lui Ollie era vizibil încărcat, dar era încărcat de înţelegere – nu de judecată. Cel puţin asta spera Makani că vedea atunci când el întrebă:
— Cum ai ajuns aici? Când ţi s-a schimbat numele?
— Când mi s-a terminat perioada de suspendare, spuse Makani, colegii mei de clasă... cum se uitau la mine! Ce spuneau! N-am apucat să ajung nici VP - 164
măcar la prânz. M-a luat tata de la cabinetul medical, apoi, pe drumul spre casă, mi-a spus că a depus actele de divorţ. Şi mai târziu în seara aceea, mama mi-a zis că mă trimit aici.
Ollie şi Darby parcă rămăseseră muţi. Alex înjură.
— Procurorul general mi-a sugerat că ar fi mai uşor să mă adaptez dacă
mi-aş schimba numele într-unul care să fie nu fie atât de uşor de depistat.
— Ai vrut să ţi-l schimbi? întrebă Ollie.
— Nu ştiu.
Makani era atât de deprimată, încât permisese să se întâmple asta pur şi simplu. Şi chiar câştigase o anumită uşurare din schimbarea numelui. Nu multă, dar era ceva.
Totuşi, împărtăşindu-şi povestea, în momentul acela, parcă se deschise o valvă cu presiune internă uriaşă. Secretul ei – povara autoimpusă – fusese în sfârşit dezvăluit.
Darby puse cutia de gogoşi pe podea, se ridică de pe canapea şi o cuprinse pe Makani într-o îmbrăţişare uriaşă, hotărâtă. Nu avea să-i dea drumul până
când n-o primea şi nu i-o dădea înapoi.
— Îmi pare rău c-ai trăit singură cu chestia asta atât de mult timp! Mi-aş fi dorit să ne spui şi nouă.
— Nu ţi-e teamă că sunt o sociopată periculoasă? Că-s o persoană pe care-o excită durerea altora?
Glumele lui Makani erau glume doar pe jumătate.
Darby se dădu înapoi, cu mâinile pe umerii ei, ca s-o studieze. Făcu o grimasă de concentrare exagerată cu nasul şi gura.
— Da’ de unde!
— Nu ştiu dacă-ţi aduci aminte de chestia asta, spuse Ollie, dar noi cunoaştem un sociopat periculos. Şi nu seamănă deloc cu tine.
— Pe lângă asta, spuse Alex, noi ştim că nu durerea te excită pe tine. Pe tine te excită Ollie.
Makani îşi ascunse faţa în umărul lui Darby, dar asta-i făcu pe toţi să râdă.
— Sincer? continuă Alex. Mie mi se pare mişto că ai o poză în puşcărie cu cuvântul căţea scris pe frunte. Anul ăsta, de Halloween, o să mă costumez în tine.
Corpul lui Makani deveni rigid în timp ce emoţiile o izbiră din nou.
— Nu-i de râs! Am distrus viaţa celei mai bune prietene. N-o să mi-o iert niciodată. .
— David distruge vieţi. Luându-le. Tu ai făcut o chestie de căcat, şi da, probabil c-o să te urască tot restul vieţii ei..
— Alex! o avertiză Darby.
— ... dar măcar are o viaţă.
VP - 165
