Makani făcu o pauză, trecând din nou prin traumă.
— Jasmine şi-a ieşit din minţi, normal că şi-a ieşit din minţi, şi a fugit către ocean. Cred că voia să se clătească la ochi – sosul tabasco încă ne provoca usturimi la ochi – şi să scape dracului de mine. Părea speriată de mine. Ştiam că ar fi trebuit să mă duc după ea, era pierdută rău de tot, dar eu nu m-am dus.
Makani îşi privise cea mai bună prietenă cum intrase împleticindu-se în ocean. Apoi întorsese capul, de ruşine. Fusese prea dureros să vadă
consecinţele.
Îşi dăduse seama că Jasmine nici n-ar fi vrut ajutorul ei, ceea ce era adevărat. Dar Jasmine avusese nevoie de ajutorul ei. Iar Makani se ghemuise-n nisip. Cu ochii usturând, cu lacrimile şiroind. Cu cuţitul în mâna dreaptă, cu coada de cal în mâna stângă.
— Căpitanul a observat în sfârşit şi a sărit după ea. Lucra ca salvamar într-o staţiune, deci a început imediat să-i facă manevrele de resuscitare.
Jasmine nu respira.
Makani n-ar fi trebuit să poată auzi vântul scuturând palmierii şi valurile lovindu-se de ţărm, dar din focul de tabără mai rămăseseră doar fumul şi tăciunii, iar celelalte fete tremurau, cuprinse de o isterie tăcută. Sirenele spărseseră tăcerea.Compresia şi un defibrilator şi ceva alarmă, un alt urlet.
Sau poate că năluca urla doar în capul ei. Împietrită, Makani rămăsese nemişcată pe toată durata acelui coşmar.
— Au venit paramedicii şi-au reuşit s-o ajute să respire din nou, spuse ea, ştergându-se cu degetele pe obraji, şi era-n regulă – deodată, era-n regulă –, VP - 162
dar a fost dusă de urgenţă la spital. Deja îi văzuse toată lumea părul... şi mă
văzuseră toţi cu cuţitul. Poliţia mi-a pus cătuşe.
O băgaseră pe bancheta din spate a maşinii, în spatele grilajului de metal, şi o duseseră la secţie. Suflase în etilotest, apoi i se făcuseră fotografii, i se luaseră amprente şi fusese cercetată.
— „În mare belea te-ai băgat”, spusese un ofiţer. „Te putem acuza de expunere publică în stare de ebrietate şi ai în faţă un atac de gradul trei”.
Inima lui Makani se prăbuşise în marea întunecată.
Atac. Comisese un atac. Asupra celei mai bune prietene.
Chiar şi în momentul acela, în timp ce mărturisea de ce fusese acuzată, nu putea să privească pe nimeni în ochi.
— Magistraţii au stabilit cauţiunea, iar părinţii mei au sosit separat. Deja făceau totul separat. Dar furia lor... pătrunsese în toată secţia.
— Îmi pare tare rău, spuse Darby. Toată povestea asta e pur şi simplu groaznică.
— Şi de părinţii care-au aprovizionat cu alcool ce s-a ales? întrebă Ollie.
Era genul de întrebare pe care ar fi pus-o fratele lui.
— Au fost puşi sub acuzare ceva mai târziu, spuse Makani. În anul ăla, octombrie a fost un infern derulat cu încetinitorul. Conducerea şcolii m-a suspendat pentru treizeci de zile şi m-a dat afară din echipa de înot. Mereu făcusem parte dintr-o echipă. Apoi n-am mai făcut. Tipul cu care ieşeam de mai bine de jumătate de an, Jason – practica şi el sărituri în bazin –, a încetat să-mi mai răspundă la mesaje şi să mă mai urmărească pe toate reţelele de socializare. Despărţirea noastră a fost nedeclarată, dar imediată.
Întrebarea lui Alex fu neobişnuit de delicată.
— Şi Jasmine?
Expresia lui Makani îi dădu răspunsul. Prietenia lor murise pe plajă.
— Prin toată şcoala, n-avea cum să nu fie băgat în seamă părul ei ciopârţit. Arăta atât de crud! Era atât de crud! Pentru că eram minoră, nu mi-a fost comunicat numele în presă, dar asta n-a oprit lumea să vorbească pe net. Asta n-a oprit pe nimeni să afle că aveam o poză făcută în penitenciar cu cuvântul căţea scris pe frunte sau că încă se vedea cuvântul târâtură când Jasmine a ajuns la spital. Toată echipa a fost făcută de ruşine, dar poliţia m-a considerat pe mine capul răutăţilor.
— Chiar dacă aveai şi tu un cuvânt scris pe frunte? întrebă Ollie.
— Considerau că al meu spunea adevărul.
Makani ridică privirea ca să se uite drept la el.
— Eu am fost aia care-a luat cuţitul în mână.
Mii de mesaje de la colegi, vecini şi străini îşi revărsaseră revolta pe ea.
Erau ameninţări cu scalparea. Ameninţări cu violul. Ameninţări cu uciderea.
VP - 163
Să-ţi fie ruşine! spunea Internetul. De ce nu te sinucizi odată?
#ParaşuteleDeLaÎnot #KonaGate #BrigadaSinucigaşelor Makani dormise multe ore şi se foise neliniştită prin casă. Asaltul era continuu. Imposibil de măsurat. Uneori durea pentru că toată lumea-şi făcuse o idee greşită despre ea, dar de obicei durea pentru că i se părea că-şi făcuse o idee corectă. Nu ştia ce să facă, unde să meargă, sau cu cine să
vorbească. Tot îi venea s-o sune pe Jasmine – singura persoană care o înţelesese întotdeauna –, doar că era exact aceeaşi persoană pe care Makani o dezamăgise.
— I-am scris lui Jasmine o scrisoare lungă prin care să-mi cer scuze. Chiar i-am scris-o pe hârtie şi i-am trimis-o prin poştă. Nu mi-a mai răspuns, dar nici eu nu mi-aş fi răspuns în locul ei. Între timp, părinţii mei au angajat un avocat, care mi-a spus că ar trebui să nu o mai contactez niciodată pe Jasmine. Şi mi s-a cerut să plătesc o compensaţie.
Când Makani văzu că prietenii ei nu înţelegeau ce însemna asta, spuse:
— Mi s-a cerut să-i dau bani pentru o coafură profesională.
Clătină din cap.
