VP - 155
Doar câteva minute mai târziu, Gabrielle opri motorul. Muzica încetă.
Valurile oceanului bubuiau.
— Debarcarea, boboaco! zise ea, iar Kayla râse la gluma tâmpită.
Kayla încerca mereu să impresioneze căpitanul. O apucară pe Makani de antebraţe, câte una de fiecare parte, şi o îndreptară, desculţă, către o plajă cu stânci vulcanice. Ceva îi străpunse talpa dreaptă, iar Makani şuieră de durere.
Ele o strânseră mai tare de braţe.
Un foc de tabără care trosnea prinse putere în timp ce picioarele lui Makani atingeau nisipul. Hohotele de râs ale unor fete răsunau în aer. Ştia că-i erau adresate.
— Noi suntem ultimele sosite? strigă Kayla, bucurându-se de atenţie.
Strigăte şi fluierături acoperiră râsetele. Legătura fu smulsă de pe ochii lui Makani, iar ea miji ochii, ferindu-şi privirea de lumina flăcărilor.
Toată echipa era acolo. Legăturile de la ochii celorlalte boboace fuseseră
deja înlăturate. Şi ele râdeau de ea.
Chiar şi Jasmine râdea. Ea şi celelalte trei boboace purtau sutiene şi boxeri de surf. Aveau frezele făcute – părul drept al lui Jasmine era prins sus într-o coadă de cal –, iar unele dintre ele erau chiar machiate.
Îngrozită, Makani îşi încrucişă braţele la piept. Se simţea urâtă şi expusă.
Înotase cu majoritatea dintre acele fete din copilărie. O văzuseră de mii de ori în costumul de baie, dar nu conta că maioul ei jerpelit şi pijamalele acopereau mai multăpiele decât el; era singura care purta îmbrăcămintea greşită, îmbrăcămintea intimă.
Un val de furie trecu năvalnic prin umilinţa lui Jasmine. În mod clar, doamna Oshiro, perfecta mamă a lui Jasmine, o prevenise. De ce nu spusese Jasmine nimic? Era cea mai bună prietenă a ei. Îşi dădeau mesaje dimineaţa la prima oră, şi ultima oară înainte de culcare. Îşi scriseseră cu mai puţin de două ore înainte, iar Jasmine nu dăduse niciun semn că s-ar fi întâmplat ceva neobişnuit. Iar ea ştia că în mama lui Makani nu se putea avea încredere în legătură cu lucruri de genul ăsta.
Gabrielle făcu un gest spre pantalonii scurţi de pijama ai lui Makani.
— Ar fi bine să ţi-i dai jos.
Makani nu se mişcă.
— A zis căpitanul să te dezbraci! îi ţipă Kayla în ureche. Dezbrăcarea!
— Dezbrăcarea! Dezbrăcarea! Dezbrăcarea! scandau celelalte fete.
Intimitatea chiloţilor ei o făcea pe Makani să îi vină să plângă. Tremurând, îşi scoase pantalonii scurţi de pijama şi-i împături frumos pe nisip.
Căpitanul îi apucă şi-i flutură triumfător, ca pe un steag.
— Să înceapă jocurile!
VP - 156
Izbucniră urale în timp ce fetele se împărţeau în cinci echipe, cu două
veterane la fiecare boboacă. Echipa de veterane a boboacelor era aceeaşi cu a răpitoarelor. Cu markerul, cu litere pătrăţoase, căpitanul scrise panaramă, nimfomană, curvă şi târâtură pe frunţile celorlalte boboace. Markerul îi apăsă pe piele, iar Makani fu informată că ea era căţea. Dacă răspundea la orice alt nume, trebuia să bea un shot.
Fură scoase patru sticle de votcă, două în fiecare mână a Kaylei, iar ea le flutura ca pe pompoane. Kayla înota în stil liber. Avea o rezistenţă
nebunească, iar muşchii îi jucau în lumina flăcărilor.
— Cum te cheamă, CĂŢEA? ţipă ea.
— Căţea! spuse Makani.
— Te-am întrebat, cum te cheamă, CĂŢEA?
— CĂŢEA!
— Bun, spuse Gabrielle. Makani, locul tău e între Hannah şi Jasmine!
Makani o luă din loc.
— Greşit! Cine-i Makani?
Nu-i venea să creadă că uitase deja! Cei care făceau scufundări erau precişi. Aveau performanţe bune în lumina reflectoarelor. Makani nu greşea niciodată. Toate izbucniră din nou în râs în timp ce ea dădu primul shot respingător pe gât, încercând să nu vomite. Nu-i plăcuse niciodată votca. I se părea că semăna la gust cu acetona.
Gabrielle înota cel mai bine în stilul fluture. Căpitanul avea braţele cele mai puternice din echipă, aşa că, în momentul în care o bătu pe umăr pe Makani, ustură.
— Ocupă-ţi locul, Makani!
Makani rămase pe loc. Îşi înghiţi lacrimile.
— Măi, să fie! Căţeaua asta de boboacă şi-a învăţat lecţia, spuse ea.
