— N-o să mai fie o dată viitoare, sări Darby.
— Să dea Dumnezeu! spuse bunica Young, iar ei se grăbiră să o îmbrăţişeze şi pe ea.
Părul lui Alex era împletit într-o frizură complicată, iar o şuviţă rebelă
zbură prin aer când ea se întoarse spre Makani.
— Am adus bunătăţi.
Ea deschise capacul şi arătă inelele pline de zahăr.
— Cu sirop de arţar pentru tine, cu glazură de ciocolată pentru Ollie.
Makani era mişcată de faptul că ţinuseră minte preferinţa lui Ollie. Poate că era singura pedeapsă pentru că îl acuzaseră pe la spate că era un criminal în serie, dar le acorda cu bucurie şansa de a-şi ispăşi păcatele. Ollie stătea în apropiere de uşă. Ţinea o stivă de cutii din polistiren de la cantină, dar zâmbea, şi nu era câtuşi de puţin supărat pe faptul că nu era el în centrul atenţiei.
— Doamnă Young, asta e pentru dumneavoastră.
VP - 150
Alex arătă spre o gogoaşă cu glazură portocalie şi bombonele negre. Era o gogoaşă de Halloween.
— Pentru că aveţi mereu casa decorată de sezon, explică Darby.
Bunica Young radia de plăcere, deşi avea să poată mânca mâncare solidă
doar peste câteva săptămâni. Toată lumea vorbea deodată, vioi şi zgomotos, când un asistent pe care Makani nu-l recunoştea băgă capul pe uşă.
— Înţelegem că e vorba de o situaţie specială, spuse el, dar îmi pare rău.
Doar doi vizitatori o dată sunt permişi în saloanele de terapie intensivă.
— Aha, făcu Makani, în timp ce sporovăială înceta.
Era clar că niciunul dintre ei nu luase în considerare acest aspect.
— E-n regulă, spuse bunica Young. Ce-ar fi să mergeţi voi în sala de aşteptare şi să povestiţi? Oricum, simt că mă prinde din urmă un pui de somn.
Chiar părea obosită, aşa că Makani o pupă pe obraz.
— Ollie şi cu mine o să ne întoarcem imediat.
Bunica Young le mulţumi lui Darby şi lui Alex că veniseră, apoi Makani şi Ollie ieşiră după ei. Reuşiră să găsească o sală de aşteptare diferită de sala principală din noaptea care trecuse. Era mai mică, dar scaunele erau mai confortabile. Şi mai bine, nu era niciun alt om în ea. Makani şi Ollie ocupară
două scaune separate unul lângă altul, iar Darby şi Alex se înghesuiră pe o canapea. Amândoi se mirară de braţul lui Makani.
— Hai, că nu-i atât de nasol, pe bune! spuse ea.
— Nu-i atât de nasol?
Alex era şocată.
— Un adolescent care-a sărit de pe fix ţi-a intrat în casă şi-a încercat să te omoare cu un cuţit! Priveşte şi tu lucrurile în perspectivă, dă-o-n aia a mă-sii de treabă!
Încremeniră cu toţii în timp ce Makani îşi dădu seama că Alex înţelegea probabil situaţia destul de bine. Apoi îşi ieşi din fire. Râsul lui Alex era nebun şi contagios, genul de râs care apărea doar în situaţii sumbre. Precum chicotelile la o înmormântare, îi molipsi pe toţi. Dintre ei patru, ea părea a fi cel mai aproape de marginea prăpastiei. Dar poate că Alex simţea că Makani intuise acea fragilitate, pentru că apucă o gogoaşă şi începu s-o fluture prin jur. Se prefăcea stăpână pe sine.
— Se pare că azi suntem poliţai adevăraţi. Ce ziceţi, putem să rezolvăm cazul?
— Măi, zise Darby, lingându-şi glazura de pe deget în timp ce lua şi el o gogoaşă. Stereotip. E fratele unui poliţist de faţă!
Alex dădu ochii peste cap, dar Ollie îi oferi lui Darby un zâmbet.
— Că veni vorba...
VP - 151
Darby avea ezitări.
— Ce zice poliţia?
Cu întreruperi ocazionale din partea lui Ollie, Makani îi puse la curent cu întâmplările din ultimele douăzeci şi patru de ore. Dar se încurcă în cuvinte atunci când ajunse la partea cu el dezbrăcat.
— Stai aşa un pic, spuse Alex.
Privirea lui Alex se îndreptă repede spre Ollie.
— Cu un minut în urmă, în povestea asta, erai acoperit doar cu o pătură.
Ai coborât scările în fugă cu o togă din pătură?
