Încătuşat până la apusul soarelui suna foarte tipic pentru John Wayne, dar Makani era mai îngrijorată de acel ultim cuvânt.
— Să sărbătorim?
— Nu, nu asta am vrut să spun. Cred doar că mai poate aştepta comemorarea.
Bunica Young vorbea mai repede, era agitată. Altceva o deranja la toată
povestea.
— Nu ştiu. M-am gândit c-ar fi frumos să onorăm memoria lui Haley, Matt şi Rodrigo...
— Vor ca tu să vorbeşti, spuse ea. Ăştia din oraş. Vor să stai în faţa camerelor şi să fii mascota lor.
Makani se scutură de repulsie. Înţelegea.
— Peste cadavrul meu o să se întâmple aşa ceva, spuse bunica Young. Iar eu sunt greu de ucis.
Ollie izbucni pe neaşteptate în râs. Îşi acoperi gura cu o mână, dar Makani şi bunica ei zâmbiră în sfârşit. El făcu un gest către o sacoşă din pânză.
— Hei, zise el, ţi-am adus nişte lucruri, ca să te mai înveseleşti.
— O, da!
VP - 147
Makani coborî uşor din pat, apoi scoaseră obiectele, unul câte unul, ca pe cadouri. Poşetă, halat, pijamale, pătură, obiecte de toaletă, telefon, cărţi, puzzle. Tot confortul casei bunicii Young. Fără măcel.
•
Cei din cealaltă casă a lui Makani sunară în jurul prânzului. Prima întrebare a mamei ei fu: „Eşti în regulă?” Era un început încurajator, dar continuarea fu: „Nu pot să cred! Cu tine mereu e ceva, nu-i aşa?”
Makani era ca un ghimpe în coasta acelei persoane care ar fi trebuit să o iubească necondiţionat. Era o sursă de iritare, o pacoste.
— Acum trebuie să zbor pe continent ca să te dădăcesc pe tine în timp ce bunica ta. .
— Unde-ai fost ieri, mamă? Cei de la poliţie şi cei de la spital au încercat să te sune ore întregi. Eu am încercat să te sun!
— Taică-tău şi cu mine am fost la tribunal. Eu am răspuns la telefoanele tuturor imediat ce am ajuns acasă. Lucru pe care el nu l-a făcut.
Nu părea conştientă că prin tuturor nu o înţelegea şi pe fiica ei. Nu era interesată nici să audă varianta fiicei ei cu privire la evenimente, ci se apucă
să vorbească direct despre planurile ei de călătorie. Avea să ajungă probabil în Osborne în săptămâna care urma. Avea o prezentare importantă la lucru –
sau poate era ceva legat de procedurile de divorţ, Makani nu mai auzea clar
–, dar era ceva ce nu putea să rateze.
— Şi-acum, uite! Uită-te şi tu ce-mi faci!
— Îmi pare rău, mamă...
— Eu nu pot să-ţi fac faţă în momentul ăsta.
Tăcere. Makani privi fix numărul care lumina intermitent pe telefonul ei.
Trei minute şi paisprezece secunde. Aproape că fusese omorâtă, iar mama ei îi acordase trei minute şi paisprezece secunde. Apoi transformase totul în problema ei.
Bineînţeles că era vorba despre ea. Mereu era vorba despre ea.
Dar Makani se simţi neaşteptat de dărâmată. Telefonul îi tremură în mână. Nu-şi dăduse seama că mama ei încă o putea răni în halul ăla.
Ollie o fixă cu privirea, nereuşind să-şi ascundă empatia plină de tristeţe din expresia de obicei rezervată. Şi ceva din asta îl durea.
— Ai mâncat ceva astăzi? întrebă bunica Young.
Întrebarea o surprinse pe Makani. În timp ce se chinuia să se concentreze, îşi atinse braţul. Rana era sensibilă şi dureroasă.
— Nu cred c-am mâncat nimic în ultimele douăzeci şi patru de ore.
— Oliver, îmi aduci şi mie poşeta? Ar trebui să am douăzeci de dolari în portofel. Te-aş ruga să te duci până la cantină şi să iei câte ceva. Ceva uşor de digerat pentru Makani – supă sau pâine. Şi orice ţi se pare c-arată bine VP - 148
pentru tine.
— Sigur, doamnă Young. Cu mare plăcere.
Găsi bancnota de douăzeci de dolari şi-i făcu un semn cu mâna lui Makani în timp ce dispărea.
— E fiica mea. Şi o iubesc, spuse bunica Young. Dar e o narcisistă în stare pură, care s-a măritat cu un dobitoc.
