Makani nu-şi mai auzise niciodată bunica rostind cuvântul dobitoc. În alte circumstanţe, s-ar fi stricat de râs. În momentul acela, nu făcea decât să
usture, ca adevărul.
— Nimic din toate astea nu-i din vina ta, spuse bunica Young.
— Ştiu, şopti Makani.
Era o minciună.
— Chiar ştii?
Makani aprobă din cap. Încă o minciună.
Bunica Young bătu uşor în spaţiul de lângă ea, iar Makani se aşeză. Bătu şi mai aproape. Makani se dădu la o parte, iar bunica Young îşi lăsă capul înclinat pe ea. Stătură aşa câteva minute. Afecţiunea o durea. Toată existenţa lui Makani era o adunătură haotică de secrete, minciuni şi prefăcătorie.
Bunica ei era singura persoană din Osborne care ştia de ce era ea acolo cu adevărat, şi tot o iubea. Makani îşi dorea să fie alinată, dar nu merita.
Bunicii ei îi scăpă un oftat de oboseală.
— M-ai minţit.
Makani înţepeni. Era îngrozită de propria ei transparenţă.
— M-ai minţit ieri, şi va trebui să rezolvăm problema asta, încă nu sunt sigură cum. Toate astea... E mult de procesat. Dar te iubesc, şi vreau ca tu şi Ollie să fiţi protejaţi..
Dumnezeule! Stai aşa!
Era vorba de ideea de a fi protejaţi în faţa criminalilor în serie, sau de sexul protejat? Makani ştia că era greşit, dar spera ca bunica ei să se refere la crimă.
— ...în toate modurile în care se poate să fiţi protejaţi.
Se desprinse din îmbrăţişarea bunicii ei.
— O să discutăm mai multe despre asta în curând, adăugă bunica ei. Când eu nu sunt în spital, iar iubitul tău nu e pe hol.
O particulă micuţă de speranţă pătrunse deodată prin disperarea lui Makani. Chiar părea că Ollie era iubitul ei în momentul acela. Sau că avea să
fie, în viitorul apropiat.
Bunica ei continuă:
— Dar am vrut să aduc vorba de asta, ca să îţi pot spune şi următorul lucru: am încredere în tine. Şi am încredere în faptul că vei fi sinceră cu mine VP - 149
de-acum înainte.
Am încredere în tine.
O luară prin surprindere. Acele cuvinte o făceau pe Makani să vrea să fie mai deschisă şi mai sinceră. O făceau să vrea să fie persoana care credea bunica ei că era.
Chiar în momentul acela, o exclamaţie puternică răsună în secţia de terapie intensivă, precum o trompetă.
— Tu!
Makani cunoştea vocea aceea. Pulsul i se iuţi.
— Ai salvat-o! spuse Alex.
— Se salva singură, o contrazise Ollie. Eu şi bunica ei n-am făcut decât s-o ajutăm.
Makani aproape că auzea zâmbetul larg al lui Alex.
— Da, să dea dracii, normal că se salva singură!
— Noi ne bucurăm doar că sunteţi cu toţii bine, spuse Darby.
Dădură toţi buzna în salon, plini de energie, de bucurie şi de uşurare, şi o cuprinseră pe Makani cu braţele, într-o îmbrăţişare entuziastă de grup. Ea nu fusese conştientă de câtă nevoie avea de ei până în momentul acela.
Îmbrăţişarea le reînvioră spiritele.
— De unde-aţi ştiut că suntem aici? întrebă ea.
— Am aflat că bunica ta a fost grav rănită, spuse Darby, ţinând în echilibru o cutie de gogoşi de la benzinărie. Unde era să fii?
Alex îi aruncă o privire urâtă lui Makani.
— Dar tu nu ne-ai ajutat deloc! Data viitoare răspunde şi tu dracului –
aruncă o privire spre bunica Young – ... Dumnezeului la telefon.