E un detaşament întreg de poliţişti jos.
Dar mai era atât de mult până jos!
VP - 145
CAPITOLUL OPTSPREZECE
— N-ar fi mai bine să petreceţi acel timp căutându-l? întrerupse bunica Young pe cineva. Ştiu. Ştiu despre echipele de căutare. Dar nu înţeleg de ce nu putem cu toţii să ne concentrăm mai întâi pe căutarea lui.
Makani şi Ollie se opriră în faţa uşii ei. Era un apel telefonic – şi nu era unul plăcut. Lui Makani îi creştea inima s-o audă pe bunica Young părând ea însăşi, dar se hotărâră să aştepte în hol până la terminarea apelului. Nu fură
nevoiţi să aştepte mult.
— Nu pot să cred că-i cereţi aşa ceva! N-a trecut nici măcar o zi.
Auziră un receptor lovindu-se de o furcă de plastic tare şi-şi dădură
seama că folosise telefonul din spital, lucru care avea logică. Mobilul ei era încă în geanta lor.
Makani bătu la uşă şi aruncă o privire înăuntru.
Energia şi nuanţa pielii bunicii Young reveniseră la normal peste noapte, deşi se vedea după postura ei că era epuizată. Dar când îşi mută privirea şi-i văzu, se învioră.
— Am crezut că eşti altă asistentă! Vino-aici! Hai să te văd!
— Cum te simţi? Cine era?
Makani o pupă pe obraz, apoi se întinse după telefon ca să-l pună cum trebuia în furcă. Atârna uşor într-o parte.
— Lasă-l! Dinadins am făcut aşa. Deja au fost prea multe telefoane-n dimineaţa asta.
— Reporteri, spuse Makani.
Ăia n-ar fi ezitat să hărţuiască pe cineva care fusese internat în spital.
— Aa, nu. Bine. Ba da. Dar acum vorbeam cu cineva de la biserică.
Nu sunase cum se întâmpla de obicei la o astfel de discuţie. Makani se încruntă.
— Cine?
— Nu contează.
Bunica Young îi făcu semn să se aşeze.
— Arată-mi braţul. L-am văzut azi-noapte? Abia-mi aduc aminte vizita ta.
Makani se cuibări în partea fără toate firele şi tuburile. Se schimbase într-o pereche curată de blugi, o bluză cu mânecă lungă şi hanoracul ei de surfer, cu motive florale. Ollie îşi reluase hanoracul în primire. Ea fusese dezamăgită de ideea de-a i-l înapoia.
— Sunt bine, vezi? N-a fost decât o zgârietură.
VP - 146
Îşi ridică mâneca pentru a scoate la iveală partea de jos a bandajului, aşteptându-se ca bunica ei să ceară să vadă şi restul. Dar probabil că
analgezicele erau destul de puternice, pentru că ea acceptă dezvăluirea parţială ca fiind adevărul total. Apelul părea important, aşa că Makani încercă din nou.
— Ce voiau?
Bunica Young se foi. Îşi schimbă poziţia.
— În oraş se pune la cale un soi de ceremonie comemorativă pentru victime.
Makani îi aruncă o privire lui Ollie, care luase loc în scaunul rabatabil.
— Are loc astăzi, după-amiază, pe strada principală, spuse bunica Young, păstrând contactul vizual. Ideea e că oamenii s-au săturat să le fie teamă, iar teamă nu a prevenit atacurile anterioare, deci trebuie să ieşim din casă şi să
ne sprijinim unii pe ceilalţi.
— Dar asta sună bine, spuse Makani. Sună..
— Curajos, completă Ollie.
— Da. Cum e şi cu parizienii ăia care s-au întors la cafenele după atacurile teroriste.
Privirea bunicii Young se îndreptă repede în sus.
— Chiar este curajos. Dar dacă toată lumea ar depune atâtea eforturi pentru căutarea lui, ar fi încătuşat până la apusul soarelui. Şi atunci am putea să sărbătorim.
