La mai puţin de-o oră după aceea, încetară să se mai prefacă. Aerul era rece şi umed de rouă, iar Ollie îi împrumută lui Makani hanoracul lui ca să-i ţină de cald. O liniştea să rămână îmbrăţişată de mirosul lui. Când intrară în bucătărie, târşâindu-şi picioarele, Chris era deja în uniformă şi făcea cafea.
Niciunul dintre ei nu fu surprins să-i vadă treji pe ceilalţi. Chris părea la fel de neodihnit şi de speriat de bombe cum se simţea Makani. Ochii ei se îndreptară spre dulapuri şi sertare. Erau închise.
Oare de câte ori îi intrase David în casă prin efracţie? Gândurile ei greoaie încercară să separe fiecare invazie. De obicei, se întâmpla când erau adormiţi. Oare se întâmplase şi când erau treji? Cum era mai rău?
Squidward ridică privirea dinspre bolul pe care-l lingea. Plăcuţele îi zdrăngăniră în timp ce se îndrepta uşor spre Ollie şi îi urma spre masa din bucătărie, galbenă ca soarele. Pernele scaunelor erau tapiţate cu vinil de aceeaşi culoare galbenă. Din fericire, Chris nu lăsase în urmă niciun dosar.
Makani nu era pregătită încă să vadă petele de sânge din propria casă.
— Deci, zise Chris, m-am ridicat din pat la miezul nopţii, să mă piş.
Makani şi Ollie încremeniră.
Chris puse o cană goală în faţa lui Ollie.
— În noaptea asta dormi la mine-n cameră, frăţică.
Mai blând, puse o cană în faţa lui Makani. Aceasta avea o nuanţă
asemănătoare de galben-deschis şi avea pe ea faţa tălâmbă, cu dinţi mari, a lui SpongeBob.
— Refuz să-i stârnesc furia bunicii tale când o ieşi din spital.
Fixară cu privirea masa Formica. Aprobară din cap.
Chris deschise gura să spună ceva. Ezită.
VP - 140
— Măi, voi chiar folosiţi o metodă de protecţie, ceva, nu?
Ollie îşi trecu degetele prin părul roz.
— Dumnezeule mare, dar-ar dracii să dea!
— Răspunde-mi la întrebare şi n-o să mai fie nevoie să vorbim niciodată
de chestia asta.
Chris făcu o pauză.
— Dacă nu vreţi să vă cumpăr...
— Da!
Chris ridică mâinile.
— Bun. În regulă. S-a-ncheiat discuţia.
Lui Makani îi ardeau obrajii. Se gândea deja la discuţia pe care ar fi fost obligată să o poarte cu bunica ei. Cumva, se îndoia că bunica Young ar fi păstrat discuţia atât de scurtă.
Cafeaua se termină de fiert, iar Chris le umplu ceştile. Nu vorbi nimeni despre mâncare, pentru că tuturor le lipsea apetitul. Fixau cu privirea aburii care se ridicau.
— Deci, spuse Makani. E încă în libertate.
Pentru că, dacă n-ar fi fost aşa, Chris le-ar fi spus. Masa nu avea decât două scaune, deci Chris stătea sprijinit de blat.
— Azi-noapte, un detaşament K-9 i-a luat urma pe câmpurile dimprejurul şcolii, dar i-au pierdut-o când a ajuns la râu. Poate dac-am fi fost un oraş mai mare – dacă n-ar fi fost nevoie să chemăm detaşamentul din Lincoln – l-am fi găsit înainte să ajungă la apă.
Ţinea capul plecat, de parcă i-ar fi atârnat greu pe umeri.
— Dar detaşamentul încă îl caută. Încearcă să-i găsească urma pe undeva de-a lungul malurilor.
Makani şi-l închipuia pe prădător strecurându-se peste tot în costumul lui de camuflaj, de culoarea tulpinilor de porumb. Un leu la pândă.
Vocea lui Chris deveni fermă.
— O să îl prindem în curând. Nu se mai poate ascunde multă vreme.
Pe ferestre, câmpurile erau tăcute şi nemişcate.
— Ştiu c-ai răspuns la o căruţă de întrebări de-ale noastre aseară, spuse el, şi ştiu că nu prea-l cunoşti p-ăsta, dar ce părere aveai despre el, înainte de toată povestea asta? Care era impresia ta generală?
Makani fu surprinsă când nu reuşi să se gândească la niciun răspuns.
— Zi orice, spuse Chris. Ne poate fi de folos.
— Cred că.. nimic. Era genul de tip despre care nu poţi zice nimic, ştii?
