— Cât e ceasul?
•
În sala de aşteptare simplă şi fără elemente decorative, Ollie scoase telefonul lui Makani. Fusese ascuns în buzunarul hanoracului lui.
— L-am luat înainte să apuce poliţia să-l confişte. Oricum, o să-ţi ia consemnările şi apelurile.
Chris fusese nevoit să-i pună câteva întrebări bunicii ei, aşa că ei fuseseră
trimişi de acolo. Makani căscă gura când obiectul preţios îi fu redat.
— Mulţumesc!
— Cred că ai câteva mesaje, spuse el, sec.
După ce-şi tastă parola, descoperi câteva zeci de mesaje din partea lui Darby şi Alex:
Eşti în regulă? Unde eşti?! Ne pare FOARTE RĂU că l-am bănuit pe Ollie!!!
O alina derulatul printre scuzele lor frenetice, până când îşi aduse aminte de telefonul lui Rodrigo. Oare David îi dăduse mesaj în dimineaţa aceea ca să
se prefacă în continuare nevinovat? Ce fel de om ar fi fost în stare să-şi omoare cel mai bun prieten? Poate că nu fuseseră niciodată prieteni, de fapt.
Makani le dădu mesaje lui Darby şi lui Alex ca să-i anunţe că era în siguranţă şi că avea să-i sune mai târziu. Nu putea suporta să vorbească
despre asta în momentul acela. În seara aceea. Niciodată. Deşi fixa cu privirea butonul de apel de sub numele mamei ei.
Ollie îi observă degetul care ezita.
— Ar trebui.
Ea se duse la lifturi ca să aibă parte de intimitate. Mai erau trei persoane în sala de aşteptare – un cuplu în vârstă, cu haine conservatoare, şi un bărbat cu faţa aspră, într-o vestă portocalie, de constructor –, iar ea nu voia nici ca ei să o audă. Erau oameni preocupaţi de urgenţele lor, şi niciunul dintre ei nu-şi dăduse seama că stătea în aceeaşi încăpere cu cele mai recente victime ale Ucigaşului din Osborne. În curând, tot oraşul nu avea să-i mai considere pe ea şi pe Ollie altceva. Makani voia să păstreze acea normalitate cât mai mult timp posibil.
Răspunse căsuţa vocală a mamei ei.
— Bună, mami! Nu ştiu de ce nu răspundeţi tu şi tati la telefon! Cei de la VP - 135
spital şi cei de la poliţie încearcă să vă sune de ore întregi! Bunica şi cu mine suntem în regulă, dar... vă rog, răspundeţi-mi la telefon, bine?
Când încercă să dea de tatăl ei, păţi la fel. Lăsă un mesaj asemănător.
— N-ai avut noroc? o întrebă Ollie când o văzu venind.
Părea amorţit.
Ea clătină din cap şi se trânti în scaunul de lângă el. Încercară să uite de toate şi să se uite la televizorul montat pe peretele de vizavi. Din fericire, nu erau ştiri. Era o reluare a serialului Prietenii tăi, iar Chandler era într-o cutie.
Era un soi de pedeapsă pentru că-i făcuse rău lui Joey.
— Ne folosesc numele, spuse Ollie cu o voce joasă.
Makani înclină capul în timp ce se întorcea spre el.
— Poftim?
— Pe Snapchat, pe Twitter. Tot oraşul ştie că eu şi cu tine am fost atacaţi.
El nu se uita la telefon, deci trebuia să fi văzut asta mai devreme. La exterior, ea rămânea calmă şi nu părea surprinsă. Peinterior însă, confirmarea îi provoca greaţă. Lumea căuta pe Google. Lumea vorbea.
— Măcar n-o să ştie lumea c-am fost dezbrăcat, spuse Ollie.
Transpiraţia începu să se adune la baza frunţii ei. În spatele genunchilor ei.
Ar trebui să îi spun.
— Sunt unele detalii pe care noi, la secţie, considerăm că e cel mai bine să
le păstrăm private, spuse el, imitându-şi cu precizie fratele. Crede-mă, nimeni n-o să ştie.. natura vizitei tale.
Ollie reveni la vocea lui.
— Crede-mă, nimeni n-o să ştie... până nu scrie cineva o carte.
Imaginea o aruncă în viitor şi o lăsă cu gura căscată. Era adevărat. Într-o zi, povestea lor avea să fie un capitol într-o carte de-aia dubioasă, în format de buzunar, bazată pe ancheta unei crime adevărate, care stă pe rafturile pline de pânze de păianjen ale librăriilor cu cărţi la mâna a doua – genul de carte broşată care se laudă cu numărul de fotografii de la locul crimei din interior.
Ollie făcu o grimasă când îi văzu expresia.
— Bun, deci încă nu facem glume cu chestia asta.
