— Veşti bune, spuse o voce de lângă ea.
Makani tresări auzind declaraţia total nepotrivită cu momentul.
Asistenta cu părul arămiu îşi ţinu blocnotesul la piept şi spuse:
— Bunica ta a ieşit din operaţie.
— Bunica ta e o adevărată luptătoare.
Chirurgul era un bărbat masiv, cu gene închise la culoare, ca de femeie.
— E norocoasă. Cuţitul i-a ciupit vena cavă, dar i-a ratat aorta. Dacă i-ar fi VP - 130
ciupit-o pe-aia, ei bine, am fi purtat o cu totul altă discuţie acum.
Prin ferestrele camerei, luminile de noapte cădeau pe clădirile de jos –
biblioteca pătrăţoasă din cărămidă şi o biserică impunătoare din cărămidă.
În Osborne, totul era făcut din cărămidă. St. Francis Memorial Hospital era în partea opusă a străzii principale, la niciun kilometru şi jumătate de casa bunicii ei. Nu era mare, dar era singurul spital din comitat, iar Makani era recunoscătoare că era atât de aproape. Bunica Young intrase în operaţie în ora de aur a medicinei de urgenţă. Intervenţia rapidă îi salvase viaţa.
— A suferit o leziune la intestine, care va necesita un tratament cu antibiotice pe termen lung, şi o tăietură la nivelul uretrei drepte, spuse chirurgul. I-am pus nişte drene temporare, dar când se mai stabilizează, uretra ei va necesita o intervenţie chirurgicală de reconstrucţie.
Cuvintele lui se auzeau ca printr-o ceaţă. Bunica ei era încă într-o altă
parte a spitalului, iar Makani nu avea voie să o vadă, îşi atinse braţul bandajat, pentru a se sprijini. Era înfăşurat de la cot la încheietură.
— Când poate veni acasă?
— Va avea nevoie de o perioadă lungă de reabilitare, aici, în spital. Trei săptămâni, cel puţin.
— Trei săptămâni?
— După aceea, o vom transfera la un centru de recuperare...
Încă vorbea în momentul în care Makani, stupefiată, se lăsă din nou pe patul pe care îi fuseseră puse copcile. Trei săptămâni.. după care şi mai multă recuperare...
Chirurgul scoase un pix din buzunarul de la piept al halatului lui verde. Îl deschise cu un clic, iar sunetul o făcu să ridice privirea.
— Ai alte rude la care să stai până când se recuperează ea?
Părinţii îi trecură fulgerător prin minte, apoi ieşiră la fel de repede.
— Suntem doar noi două.
— E în regulă.
Asistenta puse o mână statornică pe braţul nerănit al lui Makani.
— Bunica ta se va trezi curând şi o vom întreba unde ar vrea să rămâi.
Sunt sigură că are ea nişte prieteni care te-ar putea lua la ei o perioadă.
Pieptul lui Makani se strânse. Prietenele bunicii Young de la biserică erau băgăcioase. Aveau să pună atâtea întrebări! Poate ar fi fost mai bine să
rămână cu Darby sau cu Alex.
În timp ce chirurgul explica detaliat procesul de recuperare, vorbea scurt şi cu autoritate, într-un mod care lui Makani îi părea greu de înţeles. Când plecă el, asistenta îi explică totul în termeni ceva mai simpli şi-i reaminti unde era butonul de apel în caz că trebuia să sune după ajutor. Makani aruncă o privire spre ecusonul ei laminat – DONNA KURTZMAN, ASISTENT
VP - 131
MEDICAL LICENŢIAT – şi-i mulţumi, spunându-i pe nume.
A doua oară într-un an, aproape exact în aceeaşi zi, Makani era prizonieră
într-un coşmar cu ochii deschişi. Bunica Young se aruncase asupra criminalului ca să o salveze. Altruismul gestului ei era aproape prea mare pentru a fi înţeles. Dar ce era la fel de uluitor era faptul că ajunsese acasă la timp pentru a apucasă facă asta. Makani ar fi trebuit să fie în sala de operaţie, nu bunica ei. Bunica ei nu făcuse nimic pentru a merita aşa ceva.
Alte două ore cumplite şi le petrecu singură cu gândurile ei.
•
În sfârşit, Donna o conduse în secţia de terapie intensivă, unde bunica Young îşi revenea de sub anestezie. Trupul ei slăbit era legat la perfuzii şi tuburi de cateter, şi Makani n-avea habar la ce altceva. Un scaun rabatabil stătea lângă pat. Makani se aşeză pe marginea lui capitonată şi o luă pe bunica ei de mână. Pielea ei părea subţire, iar oasele, fragile.
— Bună, bunico!
Pleoapele bunicii Young se deschiseră fluturând. Încercă să vorbească, dar vocea-i ieşi ca o şoaptă răguşită.
— Câte ceasul?
