Gândurile i-o luară din nou de-a valma, iar ea îşi închipui cum încerca să
explice ceea ce făcuse când – când, nu dacă – se trezea bunica ei. Makani minţise. Ollie fusese dezbrăcat. Ilogic, aceste două idei păreau mai groaznice decât a se confrunta cu ideea că voia cineva s-o omoare.
Abia îl cunosc, îi spunea ea lui Bev, în mod repetat. Nu, nu ştiu de ce m-ar lua în vizor.
Prima jumătate era adevărată. A doua jumătate era o minciună.
Makani credea că suferise destul – pierduse tot ce era important pentru ea în Hawaii –, dar ciclul karmic al vieţii o luase de la capăt. În sfârşit, era pedeapsa ei de pe urmă.
VP - 128
CAPITOLUL ŞAISPREZECE
Ofiţerul Bev plecase, iar Makani fusese abandonată în salonul pentru o singură persoană, ca să aştepte veşti despre bunica ei. Se mută pe un scaun incomod, nevrând să rămână pe pat. Aerul avea un miros stătut, dar steril.
Makani nu avea telefonul la ea, deci nu putea să ia legătura cu Ollie sau cu prietenii ei. Nici măcar cu părinţii ei. Cei de la poliţie şi cei de la spital încercaseră să ia legătura cu mama şi tatăl ei. Dar o asistentă blândă cu păr arămiu o tot verifica pe Makani şi-i aducea bere de ghimbir şi iaurt cu afine.
O asigură că echipa de chirurgi era genială, iar micul lor spital avea noroc cu ea.
Fiecare minut petrecut singură creştea anxietatea lui Makani. Fusese în spital aproape patru ore. Porni televizorul ca să-i treacă timpul.
Era o greşeală.
Pe gazonul bunicii ei stătea o reporteriţă cu părul dat cu fixativ, care o fugărise prin parcarea şcolii vinerea trecută. Pe graficul din partea de jos a ecranului scria: a patra adolescentă ATACATĂ ÎN SERIA CRIMELOR DIN
OSBORNE.
— Aţi auzit vreun ţipăt sau vreun zgomot ciudat? îl întrebă ea pe un bărbat mai în vârstă.
Acesta avea o gură pleoştită, dar întoarsă pe dos, ca a unui buldog. Era vecinul de la două uşi mai încolo.
— N-am auzit nimica. Îmi reparam burlanu’ când a zbughit-o un băiat pân’ curtea mea şi-a luat-o-ncolo.
Arătă cu un deget noduros, apoi îşi lipi toată mâna de faţă a neîncredere.
— Am strigat după el dă pă scară, da’ el nu s-a uitat la mine. A luat-o pă
după garaj şi-a fugit către Spruce.
Înapoi în studio, imaginile în direct se suprapuneau peste umărul lui Creston Howard. Creston părea rigid şi serios, în ton cu momentul, deşi nu putu să se abţină să afişeze un zâmbet ca într-o reclamă la pastă de dinţi în timp ce le dădea pauză.
Nimeni n-ar fi trebuit să fie nevoit să-şi vadă casa la ştiri. Lui Makani îi venea să se târască în pat şi să hiberneze tot restul toamnei. Dar apoi îşi dădu seama că ar fi fost posibil să nici nu se poată întoarce acasă. Casa ei era locul unei crime.
— Suspectul este David Thurston Ware, în vârstă de optsprezece ani, spuse Creston, când reveniră ştirile, iar ei i se făcu pielea de găină.
VP - 129
Thurston.
Avea şi un al doilea nume. Nu părea corect ca unui criminal să i se îngăduie să aibă ceva în comun cu victimele. Makani presupunea că asta era pentru acei David Ware care nu erau ucigaşi, acei câţiva oameni suficient de nefericiţi, încât să-i poarte numele. Era ca atunci când te chema Katrina după 2005; ducea cu gândul la un singur lucru. Dar măcar n-avea cum să
confunde nimeni o femeie cu un uragan. Se spera că, dacă-i era făcut public al doilea nume, se rezolvau inevitabilele confuzii cu privire la care David Ware.
Numele lui Makani nu era făcut public, probabil pentru că era minoră. Şi supravieţuitoare. Dar nici Ollie nu era numit. Îltot pomeneau drept un prieten de sex masculin al victimei. Probabil că poliţia îl proteja.
La ştiri apăru o poză din ultimul an de liceu, iar imaginea lui David pătrunse prin ecran ca o duhoare spurcată. Avea un zâmbet tălâmb şi inocent, iar părul îi era periat într-o parte, de parc-ar fi fost un băieţel. Avea o mustaţă abia ieşită. Nu era nimic intimidant la înfăţişarea lui, dar stomacul lui Makani se umplu de acid.
— Suspectul a fost văzut ultima oară purtând blugi şi un hanorac de camuflaj, spuse Creston. Este considerat înarmat şi extrem de periculos.
Dacă îl vedeţi, nu vă apropiaţi de el...
Alte imagini cu casa ei. Alte interviuri cu vecinii.
Bărbatul căruia-i fusese retezat nasul, într-o cămaşă în carouri, încrucişă
braţele.
— Osborne, noi, cu toţii, ne temem pentru vieţile noastre.
Makani voia să schimbe canalul, dar frica o ţinea ostatică.
— Parcă am căuta acul în lanul cu porumb, spuse Creston, iar ea îl dispreţui pentru ironia lui forţată mai mult decât oricând.
Dar coprezentatoarea lui aprobă din cap. Machiajul lui Dianne arăta atât de nenatural şi de extrem, încât părea aplicat cu aerograf de un vânzător de tricouri de pe plajă.
— Şi vă reamintim că toate şcolile din Sloane County sunt închise tot restul săptămânii..
Oare ea anunţa doar când se închideau şcolile?
