— Unde ţi-e telefonul? întrebă Ollie.
— La etaj!
— Şi-al meu la fel.
Se îndepărtă în fugă.
— Fii atentă la el!
Silueta cu glugă se făcu nevăzută după garajul detaşat de casă al unui vecin. Makani gemu în timp ce se uita cu atenţie prin jur după mişcare, orice umbră de mişcare. Şi picioarele, şi braţele îi tremurau. În bucătărie era un telefon fix, dar nu-şi aduse aminte de asta până când nu tropăi Ollie pe scări în jos cu un telefon la ureche.
— Ken, îi spuse Ollie dispecerului. Sunt acasă la Makani Young, pe Walnut Street. Criminalul tocmai a fost aici.
Makani îi făcu semn să treacă la fereastră.
— S-a dus încolo! După colţul garajului!
— Avem nevoie de o ambulanţă. Bunica ei a fost grav rănită. A fost înjunghiată în abdomen şi pierde foarte mult sânge!
— Bunico? Bunico, rămâi cu mine!
Makani apucă perna cea mai apropiată şi o propti sub capul bunicii ei.
Pleoapele ei se deschiseră slab.
— Sunt bine, îl asigură Ollie pe dispecer. Şi Makani e bine, dar a fost tăiată
destul de tare pe braţ. O să aibă nevoie de copci.
În privirea bunicii Young se simţea îngrijorarea.
— Sunt bine. Eşti bine.
Makani desfăcu nasturii din partea de jos a bluzei bunicii ei, ca să se uite la rană. Bluza era grea şi udă.
— E David Ware, spuse Ollie. Criminalul e David Ware, şi se îndreaptă în fugă spre şcoală chiar acum.
Makani dădu la o parte materialul textil, care se dezlipi de burta bunicii VP - 125
ei. Bunica Young inspiră adânc. Înmărmurită, Makani o puse la loc în timp ce Ollie trecea în goană pe lângă ea şi urca treptele.
— Unde te duci? strigă Makani.
Vocea lui se auzi din dormitor, iar Makani îşi dădu seama că el stătea la fereastra ei.
— Nu, nu-l mai văd..
Apelul telefonic se transformă într-un zumzet de neînţeles. Inima lui Makani bubuia de frică şi de adrenalină în timp ce o strângea pe bunica ei de mână. Aveau pielea lipicioasă din cauza sângelui. Nu ştia ce să facă. Nu ştia cum să ajute. Fereastra din faţă parcă o provoca. La orice mişcare, criminalul ar fi putut sări din tufişuri.
O umbră cenuşie căzu asupra ei.
Ea zbieră.
— E în regulă, spuse Ollie.
Dar ochii lui se măriră când îi văzu braţul.
Ea aruncă o privire în jos şi văzu că mâneca stângă a puloverului era şi ea îmbibată în sânge. O tăietură în diagonală îi sfârtecase carnea de la cot la încheietura mâinii şi scosese la iveală o masă de muşchi care pulsa. Braţul ei nu mai părea braţul ei. Abia simţea tăietura.
Îngenunchind, Ollie apăsă cu un prosop curat, pentru mâini, din dulapul cu ţesături de in de la etaj, pe rana bunicii ei. Făcu un gest cu capul spre un al doilea prosop de lângă Makani.
— Poţi să ţi-l înfăşori p-ăla în jurul braţului?
Îşi luase în grabă hainele pe el, dar era tot desculţ. Avea picioarele zdrelite de la cioburile de sticlă. Dâre haotice roşii, de urme de picioare, îi dezvăluiau traseul pe covor.
Sânge.
De pe picioarele lui, de pe braţul ei, din abdomenul bunicii. Era peste tot.
— Uite-aici!
Ollie îi făcu semn lui Makani să-i ia locul şi să continue să pună presiune pe rană.
În momentul în care Makani îşi primi instrucţiunile, în momentul în care viaţa bunicii ei ajunse în mâinile ei, mintea i se ascuţi, iar ea se concentră.
Ţinu prosopul pe loc în timp ce Ollie îl înfăşură pe celălalt în jurul antebraţului ei. Ea şuieră de durerea neaşteptată. O străfulgerare înspăimântătoare, o viziune, care-o însoţea – un chip banal cu o expresie fără vlagă.
Bunica Young încercă să vorbească.
