Makani nu era sigură de ce îi era frică. Aruncă o privire spre uşa din spate, dar era încuiată. Aruncă o privire în spatele ei, dar era singură.
Bineînţeles că era singură.
Se furişă în bucătărie şi împinse sertarul, câţiva centimetri, îl punea la încercare. Aştepta să se închidă la loc.
Nu se închise.
Împinse sertarul până la capăt.
Aşteptă.
Tot nimic.
Poate că bunica are dreptate. Poate că eu sunt într-adevăr aia care-şi pierde minţile.
Ideea o tulbura, pentru că s-ar fi putut să fie adevărată. Exista o perioadă
de care lui Makani îi era greu să îşi aducă aminte. Poate că episoadele recente de uitare erau rămăşiţele unei traume din trecut. Sau poate, mai rău de-atât, erau semne că evolua.
Ruşinea o copleşi în timp ce fixa sertarul cu privirea, dorindu-şi să se deschidă. Îşi lipi urechea de suprafaţa lui şi ascultă.
Nimic. Sertarul rămase pe loc.
— Căcat, şopti ea.
Makani clătină din cap. Dădu să apuce paharul cu apă, dar era gol.
— Căcat, spuse ea, din nou, răsucindu-se pe călcâie.
Nu ştia dacă o căuta pe bunica ei sau pe Ollie, dar tot nu era nimeni acolo.
Cu mâinile tremurând, reumplu paharul de plastic şi îl duse pe scări în sus, iar apa stătea să se verse pe din lături. Atunci observă puzzle-ul.
Partea cu cerul fusese umplută.
Puzzle-ul fusese completat.
Makani scăpă paharul. Blugii i se stropiră cu apă în timp ce paharul sărea şi se vărsa pe covor. Se chinui să-l ridice.
— Bunico? o strigă ea. Bunico, unde eşti?
Oare de ce trimisese acele mesaje? Fusese un test, ca să vadă dacă Makani ar fi fost în stare să o mintă? Oare ştia că Ollie era acolo?
Dumnezeule!
VP - 121
Probabil că-i auzise la etaj şi aştepta ca el să iasă pe furiş, ca să se confrunte cu Makani. Era ceva ce făcea mama ei. Îi plăcea să-i întindă curse lui Makani şi să o pedepsească pentru că muşcase momeala. Oare bunica ei semăna mai mult cu mama ei decât îşi dăduse Makani seama?
Makani se grăbi înapoi în bucătărie.
— Bunico? Ai venit acasă?
Tot nu veni niciun răspuns.
Ea trânti paharul pe blat, luă un prosop pentru vase şi se întoarse să
usuce covorul de la baza scărilor. Îi ardeau obrajii. I se părea că inima avea să-i spargă pieptul. Dacă Ollie o auzise ţipând, fusese destul de deştept, încât să rămână ascuns. Ţinând strâns prosopul ud, se îndreptă înapoi spre bucătărie şi încremeni.
Paharul dispăruse.
Mintea i-o luă razna. Nu era în stare să proceseze aşa ceva.
— Bunico?
Makani o luă la goană spre dormitorul bunicii ei din spatele casei.
— Eşti acolo?
Bătu cu putere în uşa închisă, iar când nu răspunse nimeni, dădu buzna în cameră. Patul era făcut. Toate erau la locul lor, ca de obicei. Ea verifică până
şi dulapul – nu ştia de ce –, dar era gol.
Se grăbi înapoi ca să arunce o privire pe fereastra din bucătărie, spre alee, şi dădu înapoi, cu paşi împleticiţi. Paharul stătea pe mijlocul blatului. Şi absolut fiecare sertar şi dulap era deschis.
Makani simţea că paralizase. Aleea se vedea de-acolo, dar nu era nicio maşină pe ea.
— Ollie? şopti ea.
