— Criminalului îi plac ăştia talentaţi.
— Nu!
Ea nu intenţionase să-i iasă acel cuvânt atât de tăios. Ollie păru surprins, iar în spaţiul dintre ei se simţi o oarecare stânjeneală.
— Scuze, spuse el. Am vrut să spun doar că..
— Ştiu. E-n regulă.
Makani clătină din cap, încercând să zâmbească. Înţelesese instantaneu ce voia el să spună; era supărată pentru că s-ar fi putut să-i audă careva.
Încercă să dreagă situaţia delicată.
— Chestia asta e cercetată de poliţie?
El aprobă din cap în timp ce telefonul ei vibră, scuturând partea de sus a băncii ei.
Zgomotul o scutură şi pe ea. Telefonul lui Rodrigo. Aruncat în aer. Din fericire, erau alte veşti bune, de data asta, din partea bunicii ei: Tot în Omaha. Doctorul m-a ţinut în aşteptare mai bine de-o oră doar ca să-mi spună să mă mai întorc pentru nişte analize. N-o să fiu acasă când se termină şcoala. Poţi să-l rogi pe Darby să stea cu tine până ajung eu acolo?
Makani îi trimise mesaj înapoi:
Sigur! Stai liniştită!
De data aceasta, zâmbetul ei larg către Ollie era sincer.
VP - 116
CAPITOLUL PAISPREZECE
Lăsară în urmă maşina lui Ollie la şcoală şi merseră pe jos până la ea acasă, în caz că venea bunica Young acasă mai devreme şi el trebuia să plece pe furiş. Nu le scăpă din vedere ironia din faptul că un comportament de genul ăsta îi făcea să pară suspecţi, dar soarele strălucea, iar în aerul răcoros se simţea magia toamnei.
Frunzele picau din copaci şi se roteau spre trotuar. Crizantemele dădeau peisajului şters nuanţe vii, galbene, purpurii şi roşii. Fantome din etamină
atârnau de fire invizibile de pe crengile copacilor. Pietre funerare cu nume scrise în glumă alcătuiau cimitire temporare. Iar dovlecii – portocalii, albi, înalţi, rotunzi, plăţi şi în miniatură – decorau fiecare verandă şi fiecare uşă.
Mai erau doar trei zile până la Halloween.
După-amiaza li se părea un cadou. Un repaus de la stresul continuu.
Planul lor era simplu: Makani avea s-o încurajeze pe bunica ei s-o ţină la curent prin mesaje în legătură cu momentul sosirii ei, iar când ea avea să se-apropie, Ollie avea să plece pe furiş. Makani avea să spună că Darby tocmai plecase, pentru că ştia că bunica Young era chiar după colţ, iar părinţii lui Darby eraunerăbdători ca el să vină acasă. Apoi, bunica Young avea să se supere, dar nu avea să fie nimic care să nu treacă într-o seară.
Băltoacele de zăpadă topită încă stăteau pe porţiunea cu stejari înşiruiţi de pe Walnut Street. Drumurile de la nord la sud din cel mai vechi cartier din Osborne erau toate denumite după copaci: Cedar, Elm, Hickory, Oak, Pine, Spruce, Walnut şi Willow26. Fuseseră botezate în ordine alfabetică, astfel încât cetăţenii să-şi găsească mereu drumul spre casă. În ultima perioadă, Makani se simţea nefiresc de uşurată că nu locuia pe Elm Street.
— Ce i-ai spus fratelui tău? întrebă ea.
— Că mă duc mai devreme la lucru, spuse el.
Între ei se simţi un moment de tensiune în timp ce ocoleau o parte a casei şi..
Dap. Drum liber.
Taurusul auriu al bunicii ei nu era pe alee.
Intrară pe uşa din spate. În casă era linişte. Singurul sunet dinăuntru erau bătăile inimii ei, pendulul masiv al pendulei uriaşe.
— Ce casă de bătrâni! şopti ea.
26 Cedru, ulm, hicori, stejar, pin, molid, nuc şi salcie.
VP - 117
— Îmi place, şopti Ollie, drept răspuns.
Nu trebuiau să coboare vocile, dar o făcură oricum. Se simţea o energie care arunca scântei între ei, intensă şi de nestăvilit.
— Sunt destul de sigur că singurele obiecte de-aici care-au fost făcute în secolul ăsta sunt alea care s-au mutat aici odată cu mine.
El râse încet. Ea îl conduse afară din bucătărie şi pe scări în sus.
— Încă nu l-a terminat? întrebă el.
Makani se opri, la jumătatea treptelor.
— Puzzle-ul, preciză el.
Ea îi urmări privirea peste balustradă şi în camera de zi, unde majoritatea pieselor cu cerul – cele albastre, albe şi gri – erau încă împrăştiate în jurul mesei. Ea clătină din cap şi zâmbi.
— Cred că te-a aşteptat pe tine.
