Mesajele, e-mailurile şi mesajele vocale oficiale sosiră după amurg. Toate şcolile din Osborne aveau să fie închise în ziua care urma. Cursurile aveau să
VP - 109
fie reluate miercuri, iar ajutoarele de şerif de la biroul şerifului din Sloane County aveau să fie trimise în fiecare campus.
Cerul se înnegri. Zăpada începu să se prindă.
Bunica Young privi fix pe fereastra din faţă spre strada întunecată.
— Poate n-o să atace criminalul în seara asta. Ar lăsa urme de paşi în zăpadă.
Makani simţi gustul fricii în bătaia vântului.
— Poate.
Traseră perdelele şi verificară de două ori încuietorile.
VP - 110
CAPITOLUL TREISPREZECE
Cursurile se reluară, dar sălile de clasă erau pe jumătate goale. Chiar şi bunica Young fusese nehotărâtă dacă s-o trimită sau nu pe Makani şi, ca fostă profesoară, n-o lăsa niciodată să rămână acasă. Makani trebuia să aibă
febră sau să vomite, şi nu se întâmplase niciuna, nici cealaltă, de când se mutase acolo. Makani avea cele mai multe prezenţe. Bunica ei hotărâse în favoarea mersului la şcoală doar pentru că primise un telefon din partea unui specialist în somn din Omaha. Îşi anulase cineva programarea şi o putea primi în după-amiaza aceea. Se părea că era mai îngrijorată în privinţa episoadelor ei de somnambulism decât lăsa să se vadă.
— Eu eram programată abia peste trei luni, spusese bunica Young. E
imposibil să ajungi acolo. Ar trebui să mă duc.
Makani fusese de acord. Iar când bunica ei care se fâstâcea o dusese în grabă la şcoală, Makani nu spusese nimic despre faptul că ar fi putut merge cu ea. Vrusese să meargă la şcoală. Ceva în legătură cu ideea de a nu merge i se părea un act de laşitate, de parcă l-ar fi lăsat pe criminal să câştige. Dar în timp ce stătea în clasa pustie la prima oră, se întrebă dacă făcuse alegerea greşită. Nici Darby, nici Alex nu erau acolo. Părinţii lui Darbynu-l lăsaseră, iar Alex ceruse să rămână acasă. Peste campus se lăsase o atmosferă
mohorâtă. Cu pustietatea şi melancolia lui, părea din altă lume.
După trei minute de linişte pe durata anunţurilor de dimineaţă, câte un minut pentru fiecare pierdere, directorul Stanton – care nu făcea niciodată
anunţurile de dimineaţă – dăduse vestea că Sweeney Todd fusese anulat.
Susţinea că decizia fusese luată din respect pentru victime, mai ales pentru Haley şi familia ei. Era adevărat, deşi toată lumea înţelegea că un musical despre un bărbier care-şi ucidea victimele cu un brici era mult prea cumplit pentru o comunitate îndurerată.
Lui Makani îi părea rău pentru puştii de la clubul de teatru, care munciseră atât de mult şi păreau atât de demoralizaţi. La două bănci distanţă de ea, Brooke, cea mai bună prietenă a lui Haley, se lamenta:
— Haley ar fi vrut ca spectacolul să meargă mai departe.
•
Erau peste tot.
Cei care-i părăsiseră şi cei lăsaţi în urmă.
•
La a doua oră, cea de fizică, Makani fixă cu privirea locul gol al lui Rodrigo VP - 111
de parcă pe el ar fi stat o fantomă. David stătea lângă golul fizic într-o linişte seacă.
Restul grupului lor – ceilalţi prieteni ai lui Rodrigo, care hotărâseră să
îndure şcoala – o ţinu concentrată la ora prânzului. Prin strania osmoză a tragediei, le ştia, deodată, numele: Kevin, Emily şi Jesse. Împărtăşeau suferinţa lui David, deşi limbajul corpurilor lor o exprima într-o manieră
diferită faţă de amorţeala lui.
Kevin, teamă.
Emily, dărâmare.
Jesse, neajutorare.
Reacţia fiecăruia era unică, inclusiv a jucătorilor de fotbal. În zilele cu meciuri, se îmbrăcau mereu în cămăşi cu nasturi, pantaloni de camuflaj şi purtau cravate, şi asta aleseseră să poarte şi în ziua aceea. Încă erau o echipă. Dar hainele lor călcate cu grijă nu puteau ascunde tulburarea lor emoţională sau cât de asemănător era modul lor de a jeli cu cel al gamerilor.
Masivul Buddy chiar îl bătu cu putere pe umăr pe deşiratul Kevin în timp ce aştepta în spatele lui la coadă la pizza. Nu se priviseră niciodată de pe picior de egalitate, dar din clipa aceea aveau să aibă pentru totdeauna acel cumplit octombrie în comun.
Limitele sociale erau trecute peste tot. Elevii mâncau în continuare cu cei din grupurile lor, dar fiecare grup stătea un pic mai aproape de celelalte grupuri, şi intrau şi ieşeau din conversaţiile celorlalţi. Oricum, vorbeau toţi despre aceleaşi lucruri.
Era trist că oamenii se înţelegeau unii cu alţii doar atunci când erau nefericiţi.
Makani şi Ollie stăteau unul lângă celălalt în colţul din spate al cantinei.
Zăpada de peste noapte se topise aproape de tot, dar nimănui nu-i ardea să
