fie afară. Nu conta că toate crimele avuseseră loc în interior. Dacă mergeai prin curtea deschisă, te simţeai de parc-ai fi avut o ţintă pe tine. Părea mai sigur să rămâi în mulţime, deşi mulţime era relativ spus. Ei erau singurii doi oameni de la masa lor.
Makani spera că era din cauza prezenţei scăzute, nu a neîncrederii generale în Ollie. Aceasta creştea la toţi elevii, nu doar la Darby şi Alex. Ollie nu trădase vreun semn exterior al faptului că o recunoştea, dar lui Makani îi era imposibil să creadă că el nu observase privirile piezişe şi zvonurile fierbinţi. Niciodată nu fusese mai limpede că el nu era de-al lor – şi cât de tare îi tulbura lucrul ăsta.
Zachary Loup, dobitocul depresiv şi celălalt suspect despre care circulau zvonuri frecvente, fusese deştept. Stătuse acasă.
— Mi-am petrecut după-amiaza uitându-mă la ştiri cu bunica Young, VP - 112
spuse Makani.
Îşi împinse cartofii prăjiţi spre Ollie, sperând că avea să ia câţiva. Mărul, punga de Cheetos şi sandvişul lui cu unt de arahide păreau deosebit de triste în ziua aceea.
— A fost deprimant. Numai părinţi, fraţi, surori, bunici, mătuşi, unchi, verişori şi verişoare. Şi la toţi se striga: „Cum vă simţiţi ştiind că ucigaşul fiului dumneavoastră e încă în libertate?”
Ea clătină din cap.
— Şi totuşi, am fost acolo. Am aşteptat să le analizăm şi judecăm reacţiile.
Ollie înmuie un cartof prăjit în ketchup.
— Mersi.
Ea simţi o nevoie urgentă de a se implica într-o discuţie cu el, conştientă
de ochii care îi judecau pe ei. Trebuia să pară normali. Sau, cel puţin, cât de normali puteau părea în ziua aceea. Atitudinea obişnuită a lui Ollie ar fi putut părea suspicios de calmă. Deşi, şi dac-ar fi părut fericit, tot nepotrivit ar fi fost. Makani nu suporta faptul că ea trebuia să-şi facă griji în legătură cu ce credeau despre el.
— Dar tu? întrebă ea. Ai fost iar la secţie?
— Da, dar nu m-a pus Chris la lucru. Nici măcar nu era acolo. A trebuit să
meargă până-n Tecumseh, deci eu am rămas cu Ken.
— Ken?
— Dispecerul.
— Aha. E. . mişto?
Întrebarea părea tâmpită, dar Makani voia să ştie mai multe despre viaţa lui Ollie. Sincer, voia să ştie totul. Schimbaseră câteva mesaje cu o zi înainte, destule, încât să-şi dea ea seama că el avea să vină la şcoală în ziua aceea.
Probabil, dacă era sinceră cu ea însăşi, era principalul motiv pentru care şi ea îşi dorise să vină.
Pe figura lui Ollie apăru un zâmbet.
— E un tip de vreo cincizeci şi ceva de ani, divorţat, care deţine două
ATV-uri. Emisiunile lui preferate sunt reclamele.
Makani râse.
Zâmbetul lui se lărgi.
— Şi ce-i în Tecumseh? Cerceta Chris vreun suspect? Şi unde e Tecumseh?
— La vreo două ore jumate distanţă, când treci de Lincoln. Acolo-i singura închisoare de maximă securitate din statul ăsta. A fost chemat pentru ceva fără legătură cu crimele. Neinteresant.
— Toată ziua ta pare..
— Neinteresantă, repetă Ollie.
Ea râse din nou.
VP - 113
— Ştii, data viitoare când avem zi liberă, eşti binevenit să stai la mine în loc să te duci acolo.
Era şi o propunere practică, şi o ofertă cu chef de flirt, dar Makani îşi dădu repede seama ce altceva mai sugerase. De ce ar fi avut încă o zi liberă. Îi pică
faţa.
— N-am vrut să spun că... sper că altcineva n-o să..
Ollie aprobă din cap. Înţelegea.
— Of!
Makani se lovi teatral cu capul de masă.
— Totul e de groază.
