Era imposibil de imaginat.
— S-ar putea ca asta să fie cea mai dementă chestie pe care am auzit-o vreodată.
— Măcar înseamnă că a fost în sfârşit neglijent criminalul şi a lăsat ceva în urmă.
— Nu erau amprente pe controller?
— Nu. Şi cele mai multe amprente ale lui Rodrigo erau şterse, oricum.
Probabil că ucigaşul purta mănuşi, dar poliţia şi-a dat deja seama de asta.
Makani încă se gândea ce fel de om putea să stea cinci ore lângă un cadavru hăcuit şi sfârtecat.
— Dacă ucigaşul a stat acolo atât de mult timp, probabil că nu-l preocupa faptul că avea să fie prins. Probabil că ştia că părinţii lui Rodrigo erau plecaţi din oraş. Probabil că...
— Îl cunoştea pe Rodrigo dinainte de atac. Da. Toate cele trei crime au fost atât de personale – asta ca să nu mai vorbim de faptul că a omorî pe cineva cu un cuţit e mult mai intim decât să foloseşti un pistol, adăugă el, vorbind precum un frate de poliţist, aşa că nu pare prea probabil să fie vreo minte rătăcită la întâmplare. Probabil că a fost o persoană cunoscută de toţi patru.
— O persoană cunoscută de noi.
O voce neinteligibilă din fundal le întrerupse conversaţia.
— Bine, bine, zise Ollie, cu telefonul depărtat de gură.
— Scuze.
VP - 105
Revenise pe fir.
— Chris vrea să mă întorc şi să-i organizez dosarele.
— Aha. Da.
Niciunul din ei nu-şi luă la revedere.
— Hei.
I se părea că stomacul i se deschisese şi se umpluse cu un cuib de viespi care bâzâiau.
— Mi-e dor de tine!
El răspunse prin tăcere. Viespile căzură moarte.
Dar apoi vorbi, iar ea – şi dădu seama după voce că avea şi un zâmbet pe buze:
— Şi mie de tine.
Când închiseră, ea strânse telefonul la piept. Acesta vibră, iar senzaţia o făcu să tresară. Un mesaj lung şi încâlcit sosise din partea lui Darby: la Feed
’N’ Seed era deschis, el se întâlnea acolo cu Alex la muncă şi avea s-o pună
din nou la curent după ce se întâlnea cu Alex în persoană. Toată dimineaţa se prefăcuseră că nici măcar nu avusese loc cearta lor. Era mai important să
se asigure că Alex era OK. Tot nu-i dăduse mesaj lui Makani, dar cu Darby luase legătura. Makani încercă să nu se simtă rănită.
O pătură croşetată îi apăru pe picioare.
— Părea că ţi-e frig, spuse bunica Yourig.
Se aşeză pe canapea, în partea cea mai apropiată de fotoliul lui Makani.
Makani trase pătura pe ea, tremurând.
— Mulţumesc!
— Ai vorbit cu părinţii tăi?
— Nu.
Ea clătină din cap.
— Dar voi vorbi.
Bunica Young îi dăduse indicaţii clare să îi sune pe amândoi când se trezeau, ca să ştie că era în siguranţă. Voia înţelegere şipături croşetate. Nu pe părinţii ei. Cu diferenţa de cinci ore, în momentul acela era ora 7.30
dimineaţa pe coasta Kona. Oamenii se ridicaseră din pat şi-şi verificau telefoanele. Oare prietenii ei vechi aveau să observe numele oraşului Osborne la ştiri? Şi dacă l-ar fi observat, n-ar fi făcut legătura. Nimeni n-avea să recunoască numele oraşului. Nimeni în afară de Jasmine.
Makani şi Jasmine fuseseră cândva la fel de apropiate precum Darby şi Alex, dar Makani ştia în clipa aceea că până şi cele mai puternice prietenii cedau sub presiune. Iar relaţia ei cu Darby şi Alex nu era nici pe departe atât de solidă. Trebuia să se vadă cu Alex. Trebuia să facă un efort.
