Încercă să asculte tic, tic,tic-ul pendulei, dar apoi inhală din nou mirosul lui Ollie şi-şi aduse aminte că nu era acasă. Îşi aduse aminte că fusese spart ceasul.
VP - 138
O siluetă cu glugă se năpusti asupra ei.
Se ghemui în poziţie de fetus, ca să se apere de lamă. Totul se învârtea cu ea. Ţipă în pernă.
— Makani, spuse o voce.
Ea se duse speriată la colţ.
— E-n regulă, spuse vocea.
La lumina lunii, Ollie era ghemuit lângă pat.
— Aveai un coşmar.
El urcă pe saltea şi o convinse să se dezlipească de perete. O ţinu în timp ce ea îi tremura în braţe.
Inima îi bubuia în gât, dar în timp ce fixa cu privirea picioarele încălţate cu şosete groase ale lui Ollie, confuzia ei redeveni conştientă.
— Te dor? întrebă ea.
— Nu, răspunse el, iar ea îşi dădu seama că era o minciună. Cum ţi-e braţul?
— Bine, spuse ea.
Tăcură o perioadă lungă. Când el dădu să plece, coşmarurile o asaltară ca o furtună cu descărcări electrice.
— Nu.
El nu plecă.
Ea stătea întinsă pe patul îngust, cu spatele lipit de perete. El se strecură
în spaţiul deschis şi porni telefonul, iar faţa i se lumină în albastru. Makani avea de gând să protesteze că nu voia să vadă ştirile, când îşi dădu seama că
el îşi punea o alarmă.
— Ca să poţi să te întorci în hol înainte să vină dimineaţa? întrebă ea.
Ollie zâmbi uşor în timp ce lumina dispărea.
Cu o bufnitură înăbuşită, telefonul fu pus pe podeaua din lemn de esenţă
tare. Traseră păturile pe ei. Era un spaţiu gol între corpurile lor, destul de subţire pentru o şoaptă sau o umbră. Makani o auzi mai întâi. Apoi o simţi.
Respiraţia lui era caldă, vitală.
Ea umplu spaţiul gol, iar ei se cuibăriră în întuneric.
•
Îi trebuiră câteva ore ca să adoarmă. Ori de câte ori i se închideau ochii, o siluetă cu glugă se năpustea asupra ei – se repeta la nesfârşit aceeaşi secundă chinuitoare. Ollie se foia, se rostogolea şi răsucea cearşafurile, dar ea era recunoscătoare pentru prezenţa lui. Era recunoscătoare pentru faptul că nu era singură.
Când mintea ei cedă în sfârşit, somnul fu agitat şi scăldat în sudoare. Apoi alarma porni.
Makani căscă gura, ridicându-se brusc în capul oaselor.
VP - 139
Ollie opri alarma şi lipi telefonul de inima care-i bubuia. Prin fereastra cu boltă, ca la biserică, un răsărit roz-portocaliu apărea peste câmpuri. Primele păsări ale dimineţii îşi cântau unele altora.
Makani se contopi cu păturile în timp ce picioarele lui Ollie atârnau pe marginea patului. Mâna ei ieşi brusc de sub pătură, îl apucă de partea superioară a braţului – de acel loc sensibil unde pielea dezgolită se întâlnea cu mâneca bluzei. El întinse gâtul ca să se uite la ea. Mâna ei o luă în sus, apucă mâneca de bumbac şi îl trase înapoi în jos. Se sărutară.
Tăcut. Flămând. Disperat.
Ollie se desprinse primul, câteva minute mai târziu. Ea îl fixă cu privirea.
Îl implora să rămână. El clătină din cap.
Nu pot, spuse el, pe muteşte.
Te rog, spuse ea.
— Sunt de partea cealaltă a uşii, şopti el. Nu plec nicăieri.
•
