— Spune-mi ceva de bine!
Ea îşi lăsă capul în mâini.
— Simt nevoia să aud ceva pozitiv.
El se gândi la sarcina pe care-o primise, luând-o în serios.
— Au chemat un detaşament de câini să ajute la căutări. Ei cred că s-a dus pe câmpurile din apropierea şcolii. Are loc o căutare uriaşă chiar în momentul ăsta – cel puţin jumătate din Osborne a ieşit din casă şi-l caută.
VP - 136
Când ea nu răspunse, el adăugă:
— Aproape că s-a încheiat.
Creierul i se clătină în cap.
— N-o să mă simt mai bine până nu se încheie pe bune.
Ollie se lăsă şi mai tare în scaun. Picioarele lui lungi se răsfirară, şi-şi împreună mâinile pe burtă.
— Mda.
Oftă.
— E ciudat, spuse el, câteva minute mai târziu. L-am cunoscut de când mă
ştiu. Familiile noastre mergeau împreună la biserică. Am fost în echipa de lupte greco-romane în şcoala generală, împreună. Nu părea un criminal. Nu părea...
— ...nimic de capul lui, termină Makani.
Se gândi rapid la Ollie ca luptător.
— Mda.
— Crezi că de-aia? întrebă Ollie. Pentru că se simte invizibil?
Ea îşi îngropă din nou capul în mâini şi ridică din umeri.
— Dar eu nu înţeleg de ce să te ia în vizor pe tine.
Ei i se tăie răsuflarea.
Ar trebui să îi spun. Trebuie neapărat să îi spun. Nu mai pot să mă ascund.
— Hei!
Simţi o mână pe spate.
Ea tresări, cu gura căscată. Chris era aplecat asupra scaunului ei. Pe faţa lui şi a lui Ollie era întipărită îngrijorarea. În spatele lor, muncitorul în construcţii şi cuplul de bătrâni se holbau la hainele lor zdrenţuite. Femeia îi şopti ceva soţului ei.
Chris le aruncă o privire ameninţătoare, de ofiţer de poliţie, în timp ce o ajută pe Makani să se ridice în picioare.
— A spus bunica ta că e-n regulă dacă vii cu noi acasă. Ce-ar fi să mergi să-ţi iei la revedere şi să plecăm dracului de-aici?
VP - 137
CAPITOLUL ŞAPTESPREZECE
Fraţii aprinseră lămpileîn stil victorian în toată casapentru a păstra iluzia siguranţei. Trecuse mai puţin de o săptămână de la vizita ei anterioară, dar singurătatea punctată de scârţâieli a vechii clădiri scăzuse deja în amintirile lui Makani. În clipa aceea se intensifica sub mantaua neagră a nopţii. Pereţii de ipsos care se sfărâmau aveau în ei un soi de groază care se răspândea.
Prinseseră viaţă din cauza unor demoni ascunşi – fantomatici şi umani.
Makani stătea întinsă pe patul lui Ollie, trează, sub fereastra lui rece. Luna acoperită de nori ascundea lanurile de porumb de dedesubt. Buchetele de flori fuseseră luate din maşină şi puse laolaltă în aceeaşi vază pe biroul lui Ollie. Florile-soarelui galbene, crizantemele aurii, gerberele roşii şi ramurile în formă de tirbuşon aveau un aer vesel, de toamnă, dar umbrele aruncate de ele erau negre ca tuşul şi ameninţătoare.
Atacatorul ei – era insuportabil pentru ea să se gândească la numele lui în clipa aceea – o redusese la starea unui copil care se temea de întuneric. Îşi voia animalele de pluş. Poate c-ar fi putut s-o ţină legată de acele temeri mai simple, în loc de realitatea acelui moment.
Nu era acasă, pentru că nu putea merge acasă.
Un criminal în serie o voia moartă.
Medicamentele pentru braţ ar fi trebuit să o ajute să doarmă, în schimb, era paranoică şi ameţită. În întuneric, Makani deveni conştientă de tăietura ei. Durea. Bandajul înfăşurat strâns era rigid şi o făcea să se simtă
neîndemânatică. Ollie îi împrumutase un tricou şi nişte pantaloni de pijama în carouri. Hainele şi aşternuturile lui miroseau ca pielea lui, a mosc, un miros răcoritor, curat şi înviorător. Dar îi reaminteau constant unde era şi de ce era acolo.
Chris îi dăduse fratelui său de ales între a dormi jos, pe canapea, sau la etaj, pe podeaua dormitorului lui Chris. Ollie alesese o a treia variantă, un sac de dormit din holul de sus. Dormitorul mare rămăsese gol. Aparţinea spiritelor.
Sacul de dormit al lui Ollie foşni în faţa uşii ei în timp ce Makani ciulea urechile pentru a auzi sunetele scoase de musafiri nepoftiţi: sertarele deschizându-se. Piesele de puzzle pocnind.
