61
Rudyard Griffiths: Perfect, îţi mulţumesc. Iar acum, haisă mergem mai departe, cu o discuţie liberă, foarte potrivită pentru a vă exprima ultimele _opinii. Fiindcă tocmai i-am avut la microfon pe Malcolm şi pe Steven, voischimba puţin ordinea pentru comentariile finale. Alain,tu eşti primul invitat.
Alain de Botton: Mă bucur că Steven şi-a dat arama pefaţă. Nu mă aşteptam la ceva atât de grosolan.
Aş vrea să mă opresc asupra unui aspect pe care-l consider foarte important. Unul dintre marii noştri oameni deştiinţă a spus aici că literatura nu este adevărată, fiind doaro invenţie.- Cu alte cuvinte, distinsul coleg de dezbateresugerează că munca imaginaţiei e ceva care nu are valabilitate. El susţine -că ştiinţele exacte deţin răspunsurile, pecând cele umaniste nu au nimic. De asta mă şi temeam, iarSteven mi-a confirmat că am toate motivele. Tocmai această
atitudine mi se pare extrem de periculoasă pentru oamenii de ştiinţă. De-a lungul timpului, adevăraţii oameni deştiinţă şi-au cunoscut limitele şi au lucrat alături de umanişti pentru a înţelege complexitatea minţii omeneşti.
Ceea ce aveţi în faţa dumneavoastră, doamnelor şi domnilor, este un nou tip de om de ştiinţă, care are atâta încredere în ce pot face el şi laboratorul său, încât a renunţatla două mii de ani de înţelepciune izvorâtă din domeniulştiinţelor umaniste, din religie şi din tot ce se află în afarametodei strict şt_iinţifice. Consider acest lucru extrem dereductiv şi extrem de periculos.
În trecut, persoanele foarte credincioase au visat la un nouIerusalim, la un nou răsărit, la o eră în care toate problemele vor fi rezolvate prin lumina raţiunii. Statele Unite,aflate dincolo de graniţa dumneavoastră, au fost fondatepe ideea construirii Ierusalimului ceresc aici, pe Pământ,
62
URMEAZĂ CELE MAI BUNE ZILE ALE OMENIRII?
cu ajutorul religiei. Ceea ce prezintă aceşti doi domni esteo versiune secularizată, şţiinţifică, a noului Ierusalim. Afost periculos în trecut, şi rămâne astfel şi acum, pentrucă recreează fanteziile milenare ale perfecţionismului -
un lucru foarte primejdios.
În Canada, în Europa şi în alte părţi ale lumii, ne bucurămde o moştenire mai veche, mai complexă, de o cultură încare acceptăm că natura umană nu poate fi perfectă şi că
modul cel mai potrivit de a ne îmbunătăţi legile, societăţile şi relaţiile dintre oameni nu îl reprezintă folosireastatisticilor sau bazarea pe presupunerea că ştiinţa poateoferi toate răspunsurile.
Credeţi-mă, sunt un susţinător convins al minunilor înfăptuite de ştiinţă. Ca toată lumea, îi apreciez din sufletpe acei perseverenţi cercetători. care au eradicat tot felulde boli din Africa. Dar, doamnelor şi domnilor, nu permiteţi ca acest lucru să vă influenţeze evaluarea în privinţacelor dezbătute în această seară. Pentru că vă puteţi simţîfoarte mândri de ceea ce au întreprins oamenii de ştiinţă,fără să ignoraţi, aşa cum şi-ar dori echipa adversă, complexitatea psihicului sau înclinaţiile supranaturale pe carele numim suflet. Astfel de lupte continuă - şi avem filozofie, avem artă, avem alte discipline pentru a le aborda,lucrează cot la cot cu ştiinţele, în speranţa de a face viaţanu neapărat perfectă, dar mai puţin dureroasă. Eu astasusţin: o versiune mai umană şi mai realistă a sensuluivieţii. Vă mulţumesc.
Matt Ridley: ,,Nu omul care speră când alţii disperă esteprivit de mulţimi ca fiind un înţelept, ci omul care disperă când alţii speră", a spus John Stuart Mill. Cu alte cuvinte, mereu s-a crezut că toţi cei de tipul Casandrei erauînţelepţi, pe când cei din familia Pollyannei ni s-au părutnebuni. Dar faptele trecutului ne arată că lucrurile stau
DE BOTTON & GLADWELL VS PINKER & RIDLEY
63
exact invers. În decursul istoriei noastre, Casandra s-aînşelat aproape întotdeauna, iar Pollyanna doar rareori afost îndeajuns de veselă.
Apocalipticii din tinereţea mea s-au înşelat atunci cândau susţinut că viitorul lumii va fi unul sumbru. Şi augreşit îndemnându-mă să nutresc sentimente de deznădejde. Totuşi, nu trebuie_ să rămâneţi cu ideea că optimişti precum Steve şi cu mine considerăm că lum:ea arfi perfectă. Habar n-am cum de-a tras Alain o asemeneaconcluzie. Bineînţeles că nu credem asta! Credem chiarcontrarul. Suntem de părere că această lume este o valea plângerii, o mlaştină a disperării 12, în campa.raţie cu cear putea fi - şi va fi în viitor - dacă vom face lucrurile aşacum trebuie.
Nu sunt un optimist prin temperament, ci prin dovezi. Astaîmi schimbă viziunea. Noi nu spunem: ,,Nu vă îngrijoraţi;fiţi fericiţi." Noi vă îndemnăm: ,,Nu disperaţi; fiţi ambiţioşi." Nu afirmăm că totul va fi minunat. Vor exista războaie, durere, mizerie şi în viitor, dar în trecut existau cumult mai multe. Dacă tot am pomenit despre trecut, îi voida lui Alain un exemplu din Grecia Antică. Hesiod a trăitîn epoca de aur a Greciei. Însă chiar şi el s-a plâns că, învremea lui, lucrurile nu mai stăteau la fel de bine ca înainte.
Revenind în zilele noastre, abia am început să strângemrecolta inovaţiilor care pot îmbunătăţi viaţa oamenilor şi pot vindeca planeta pe care trăim, la un momentdat în viitor. Asta ne face, pe Steve şi pe mine, diferiţi dedoctorul Pangloss din Candide al lui Voltaire. Pangloss 12 Slough of Despond, denumirea unei mlaştini din lucrarea alegorică The Pilgrim's Progress a lui John Bunyan, în care protagonistul se scufundă sub apăsarea păcatelor şi a propriului sentiment de vină. (N. trad.)
64
URMEAZĂ CELE MAI BUNE ZILE ALE OMENIRII?
îi explică lui Candide că moartea a 70 OOO de oameni înurma cutremurului de la Lisabona a fost un lucru bun,pentru că Dumnezeu a făcut lumea, şi cum El nu puteasă creeze o lume imperfectă, înseamnă că aceia trebuiesă fi fost oameni răi. De fapt, Voltaire face o trimitere persiflantă la teodiceea lui Leibniz, precum şi a luiPierre Louis Maupertuis, poate fiindcă amanta lui seculca cu Maupertuis. Astăzi, l-am putea numi pesimistpe Pangloss - cineva care crede că nu suntem capabili să
progresăm cu adevărat şi că lumea nu va deveni mai bună
decât este.
Însă progresul a fost real. Progresul este real. Progresula însemnat un lucru bun pentru majoritatea oamenilor,chiar extraordinar pentru persoanele sărace. Şi nu există
niciun motiv să credem că acum se va opri, iar asta doarpentru că nu ne gândim suficient la sufletul sau la psihicul nostru. Aveţi toate motivele să credeţi că viitorul va filuminos. Şi, dacă îmi daţi dreptate, ar trebui să răspundeţiafirmativ la întrebarea acestei seri şi să votaţi în consecinţă.
Malcolm Gladwell: Vreau să abordez un subiect desprecare nu am discutat îndeajuns în această seară, ceea ce mise pare surprinzător, dar are drept cauză faptul că stimaţiidomni aflaţi de cealaltă parte a baricadei au petrecut tottimpul acoperindu-şi ochii şi urechile cu mâinile şi fredonând un soi de „bla, bla, bla C( . Vorbesc, desigur, despre războiul nuclear. În acest sens, povestea care îmi stăruie în minte, şi care cred că merită spusă aici, este cunoscută ca
,,Incidentul Petrov". S-a petrecut pe 26 septembrie 1983,la vremea când relaţiile încordate dintre Statele Unite şiUniunea Sovietică atinseseră un punct critic. Sovieticiitocmai doborâseră avionul Korean Air Lines Flight 007.
Ne aflam pe marginea prăpastiei, probabil mai aproapeca niciodată de un război nuclear. Şoimii Kremlinului se
DE BOTTON & GLADWELL VS PINKER & RIDLEY
65
roteau furioşi deasupra Washingtonului; la Moscova, IuriAndropov credea că America era pe punctul de a porniatacul nuclear.
În acel moment, când paranoia atinsese apogeul, un locotenent-colonel pe nume Stanislav Petrov, din ForţeleAeriene de Apărare ruse, s-a uitat pe monitorul computerului şi a văzut un raport privind o rachetă nucleară
a Statelor Unite care ar fi putut arunca în aer UniuneaSovietică. Colonelul ştia perfect protocolul de aplicat:dacă America lansa prima o rachetă, trebuia să ripostezeimediat, cu toate forţele.
Şi ce a făcut? Ei bine, Petrov a apreciat că avusese loc o defecţiune la sistemul informatic, că avertizarea fusese falsă,astfel că nu a apăsat butonul care ar fi declanşat haosulabsolut. Decizia lui Petrov este adevăratul motiv pentrucare, în ziua de azi, suntem cu toţii aici.
