putea descrie ca fiind unele minore, totuşi nu se poateglumi în legătură cu ele. Fiindcă sunt probleme reale.
Poate că ţări precum Swaziland, Botswana sau Liberia arajunge la nivelul Elveţiei peste vreo 500 de ani. .. Dar vesteaproastă, doamnelor şi domnilor, este că Elveţia nu e nicidecum perfectă. Şi din acest motiv mă văd nevoit să renunţ latonul optimist adoptat în debutul discuţiei din această seară.
De ce Elveţia şi ţările asemenea ei nu sunt perfecte? Păi,mai întâi pentru că imbecilitatea nu a fost diminată deraţiune. Marea promisiune a Iluminismului a constat înaceea că, dacă le vei spune oamenilor ce e bine să facă, eichiar o vor face, şi că răul e rezultatul ignoranţei. Nu este.
Imbecilitatea dă dovadă de mai multă încăpăţânare decâtignoranţa. Apoi, sărăcia nu se eradichează prin creştereaprodusului intern brut, căci există milionari şi miliardaricare simt că nu au destul - iată adevărata definiţie a sărăciei: sentimentul că nu deţii suficiente bunuri. Şi, dinpăcate, acest sentiment creşte şi e prezent la orice nivel alvenitului. Iar războiul nu este arma supremă a răutăţii, aviolenţei, a cruzimii. Astfel de lucruri abominabile continuă să se manifeste în societate, chiar dacă oamenii nu seînjunghie între ei până la moarte.
Şi, în fine, cu toate că în Elveţia nu există variolă sau viermide Guineea, oamenii încă se sting, uneori prematur, înciuda progreselor minunate ale medicinei. Moartea nu afost eradicată. Iar din câte ştiu eu, chiar dacă străluciţiimei prieteni au o altă opinie, nu se întrevede la orizontniciun tratament pentru moarte. Acestea sunt problemelereale cu care ne confruntăm.
Acum, cineva ar putea spune că maşinăriile, tehnologia,internetul şi iPhone-ul, laolaltă, ar fi în stare, la o adică,
24
URMEAZĂ CELE MAI BUNE ZILE ALE OMENIRII?
să ne ajute să producem o creatură extrem de înţeleaptă,nemaipomenit de bună şi, pe deasupra, nemuritoare. Poatecă o vom face, dar acea „ persoană" nu va fi o fiinţă omenească. Homo sapiens reprezintă o specie diferită. Nu vomputea niciodată să evoluăm, să evadăm din aceste blocajepe care vi le-am descris. Cred că în partea de sus a măduveispinării avem ceea ce îmi place să numesc nuca defectuoasă. Un creier cât o nucă, având porniri distructive, care eimun la anumite tipuri de educaţie şi care, în multe situaţii,se opune vehement încercărilor de a fi de ajutor.
Sunt de părere, doamnelor şi domnilor, că trebuie să neîndreptăm spre un alt fel de filozofie, unul care ne vaservi mult mai bine. Eu numesc această filozofie „realismpesimist". E o contracarare a atitudinii exaltate pe careo întâlniţi în ştiinţele moderne, in afacerile moderne, înlumea modernă, care din diverse motive încearcă permanent să ne facă să privim lucrurile cu mai multă voioşiedecât ar fi normal.
Exaltarea de acest tip este periculoasă şi crudă. Gândiţi-vă
la modul cum s-ar aplica în cadrul relaţiilor interumane.
Imaginaţi-vă că o persoană ar spune: ,,Sunt perfectă, mă
perfecţionez în continuare şi aş vrea să-mi găsesc pe cinevacare este perfect şi dornic să devină tot mai perfect." Lăsânddeoparte exprimarea în sine, relaţia cu pricina ar fi dezastruoasă de la bun început. Iertarea, tandreţea şi simpatia sebazează pe acceptarea imperfecţiunii noastre fundamentale. Suntem creaturi defectuoase şi trebuie să fim conştienţi de lipsurile noastre pentru a fi cu adevărat oameni.
Sincer vorbind, există ceva înspăimântător în legătură
cu perfecţionismul. Ne enervăm de fiecare dată cândcredem că ni se făgăduieşte paradisul şi, în schimb, avemparte de ambuteiaje în trafic, de chei pierdute, de o relaţie
DE BOTTON & GLADWELL VS PINKER & RIDLEY
25
dezamăgitoare, de o slujbă nicidecum ideală. Devenimfurioşi - iar sentimentul că lucrurile ni se cuvin se întoarce împotriva noastră. Acesta este pericolul epocii încare trăim. Încetăm să apreciem lucrurile atunci cândcredem că viaţa ar trebui să fie perfectă şi că putem faceastfel încât toate problemele să dispară.
De ce le plac florile oamenilor în vârstă? Le plac fiindcă
sunt atât de conştienţi de imperfecţiunile vieţii, încât îşidoresc să ia o pauză ca să aprecieze mici mostre de perfec
ţiune, cum ar fi florile. Noi nu facem asta. Dacă avem înminte o poveste măreaţă despre perfecţiunea speciei, nune vom opri niciodată ca să admirăm lucrurile mărunte.
În sfârşit, vreau să vă vorbesc o clipă despre importanţaumorului. Umorul se naşte din discrepanţa dintre speran
ţele noastre şi realitatea înconjurătoare. Iar cei care ştiu să
râdă sunt şi cei care ştiu să dea dovadă de empatie în faţasperanţelor eşuate, a visurilor eşuate. Cu siguranţă că toţivom avea astfel de dezamăgiri la un moment dat în viaţă .. .
În opinia mea, multe dintre acţiunile nocive din istorie s-au ivit din minţile acelora care credeau în perfec
ţionism - oameni de ştiinţă, politicieni şi alţii care şi-auînchipuit că ar putea îndrepta lucrurile odată pentrutotdeauna. Aceasta este o filozofie de viaţă incredibil depericuloasă. Perfecţioniştii sunt cei care ruinează şi distrug lumea. Adevăratul progres al omenirii este adesearezultatul muncii unor oameni mult mai modeşti, care îşiacceptă propriile defecte, ca şi pe ale celorlalţi, şi care nuîncearcă să clădească paradisul pe Pământ.
Creştinismul - iar acum vă vorbesc în calitatea mea demembru al unei străvechi familii evreieşti - a insistat,într-o manieră foarte înţeleaptă, asupra ideii că suntem cutoţii plăpânzi şi imperfecţi. Aceasta mi se pare o fundaţie pe
26
URMEAZĂ CELE MAI BUNE ZILE ALE OMENIRII?
care se poate construi. Este un punct de pornire conservator şi clasic (şi nu mă reft�r aici la semnificaţia din politică),aflat, după părerea meaţ"la baza înţelepciunii. În ultimă
instanţă, această dezbatere, deşi pare a se învârti în jurulştiinţei - şi sunt sigur că există în sală multe persoane careau tangenţă cu ştiinţa -, este de fapt despre înţelepciune şidespre filozofia înţelepciunii pe care aţi dori să o adoptaţiîn propria viaţă. În spatele teoriilor echipei adverse se ascunde o filozofie extrem de fragilă, poate chiar intolerantă
şi crudă. Eu nu o consider viabilă. Doar cu umor, omenie,blândeţe şi iertare putem ajunge la un nivel de asumare încare noi, deşi avem creierul cât o nucă, să ne înţelegem perfect pe noi înşine, precum şi lumea în care trăim.
