INTERPRETARE, OBIECTIVITATE ŞI ÎNŢELEGERE GREŞITĂ 115
de înţelegere, care pot lua formele cele mai variate. Pentru asta ea are la dispoziţie un instrument foarte eficace, alegoria, care permite să li se dea textelor semnificaţiile cele mai îndepărtate de original; alegoria care le-a fost dragă stoicilor, platonicienilor şi creştinilor. Ea le permite în special acestora din urmă să revendice continuitatea dintre Noul Testament şi Vechiul Testament, cum a arătat M. Tardieu 1 •
Este adevărat că au apărut concepte noi cu ocazia interpretărilor false şi a înţelegerilor greşite. Mi se pare că un bun exemplu este aforismul lui Heraclit pe care de obicei îl traducem sub forma: ,,Naturii îi place să se ascundă (physis kryptesthai philei)." În cursurile mele de la College de France din 1983 am studiat istoria interpretării acestui text şi sper să public în curând o carte pe acest subiect. Sensul originar al acestui aforism este foarte dificil de determinat. Fără a relua întreaga discuţie, menţionez doar că acest sens mi se pare că are legătură cu antiteza dintre viaţă şi moarte. Dat fiind sensul cuvântului physis la vremea respectivă, aforismul poate să însemne fie „ceea ce dă naştere tinde să ducă la moarte", fie „ceea ce se naşte tinde să moară". Dar, odată
cu evoluţia sensului cuvântului physis în secolele următoare, aforismul a căpătat sensuri foarte diferite în cadrul diferitelor filozofii. Philon din Alexandria, care îl citează la începutul erei noastre, îi dă următorul sens: ,,Naturii îi place să se ascundă", care mi se pare o înţelegere greşită în raport cu sensul originar, cu atât mai mult cu cât, pentru Philon, Natura nu e nimic altceva decât Dumnezeul creator. În această
perspectivă, Natura se ascunde pentru că este transcendentă. Aforismul capătă un alt sens nou la neoplatonicieni.
r. M. Tardieu, Leron inaugurale, rostită pe 12 aprilie 1991 la College de France.
n6 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
Pentru ei, Natura corespunde cu partea cea mai de jos a realităţii, cu lumea sensibilă şi cu divinităţile inferioare. Naturii îi place acum să se ascundă nu din cauza transcendenţei sale, ci dimpotrivă, din cauza slăbiciunii şi a inferiorităţii sale. Şi, din această perspectivă, ,,ascunderea" semnifică
înfaşurarea în vălurile trupului şi ale mitului. Nu pot face acum întreaga istorie a acestei teme, voi spune doar că la Heidegger aforismul lui Heraclit primeşte un sens nou, traducându-se astfel: ,,Ascunderea ţine de predilecţia Fiinţei".
El identifică aşadar physis cu Fiinţa: ţine de însăşi esenţa Fiinţei să se ascundă. Ceea ce apare, sunt fiinţările. Dar apariţia însăşi, acel ceva prin care apar, adică Fiinţa, refuză
să se reveleze. Ceea ce determină apariţia se ascunde. Vedem astfel o întreagă succesiune de sensuri noi degajându-se din cele trei cuvinte enigmatice, despre care nici măcar nu suntem siguri că le înţelegem în sensul voit de autor. În orice caz, putem vorbi despre înţelegeri greşite creatoare, creatoare de sensuri noi, de vreme ce aceste sensuri implică concepte la care Heraclit nici nu se putea gândi. Asta nu înseamnă
că respectivele înţelegeri greşite sunt creatoare de adevăr.
Ce m-a impresionat în 1968 a fost această acumulare de neînţelegeri, de interpretări false, de fantezii alegorice care s-au succedat de-a lungul întregii istorii, cel puţin a filozofiei antice, de exemplu istoria noţiunii de ousia, adică a esenţei sau a substanţei, de la Aristotel până la disputele teologice ale Părinţilor Bisericii şi ale filozofilor scolastici. Ce Turn Babei! E neliniştitor gândul că raţiunea operează cu metode atât de irationale si că discursul filozofic (si totodată discursul
,
,
'
teologic) a putut să evolueze în voia fanteziilor exegetice şi a înţelegerilor greşite. Dar această problemă nu poate fi tratată în câteva fraze şi, aşa cum am spus, a fost o îndrăzneală
s-o abordez într-un text atât de scurt.
INTERPRETARE, OBIECTIVITATE ŞI ÎNŢELEGERE GREŞITĂ II7
Am vorbit mai întâi despre obiectivitate, apoi de căutarea unui „sens actual ': apoi de înţelegerile greşite creatoare. Este cu putinţă uneori ca o înţelegere greşită creatoare să fie legată
de exigenţa unui sens actual? Există un raport între înţelegerea greşită şi exigenţa unui sens „actual"? Actualizarea gândirii antice a implicat uneori înţelegeri greşite. Credeţi că există
