două exigenţe, a obiectivităţii şi a sensului „actual ': şi că uneori reactualizarea trece printr-o înţelegere greşită?
Ca să vă răspund voi lua un exemplu preluat de la Husserl, pe care l-am dezvoltat în lecţia mea inaugurală de la College de France. La finalul Meditaţiilor carteziene, Husserl citează, pentru a-şi ilustra gândirea, o formulă a lui Augustin: Noli foras ire, in te redi, in interiore homine habitat veritas. ,,Nu căuta în exterior. Revino la tine însuţi, în omul lăuntric se găseşte adevărul "Acest text al lui Augustin este un citat dintr-o epistolă a sfântului Pavel. Dar, aşa cum se prezintă la Augustin, acest citat conţine o înţelegere greşită în raport cu textul sfântului Pavel. Greşeala nu vine de la Augusti'n, ci de la versiunea latină a Bibliei pe care o citează. Această versiune a unit în mod neîntemeiat elemente care ţin de două fraze diferite. În prima frază, Pavel spune că îşi doreşte ca Cristos să locuiască (a) în inima discipolilor săi. În a doua frază, Pavel le urează discipolilor să se întărească în privinţa omului lăuntric (b). Versiunea latină pe care o citează Augustin prezintă textul următor: ,,Fie ca Cristos să sălăşluiască (a) în omul lăuntric (b)." Acest grup de cuvinte nu corespunde în mod evident voinţei autorului. Dar Augustin recunoaşte aici propria lui doctrină. Îl înlocuieşte pe Cristos cu Adevărul, ceea ce pentru el este o echivalenţă evidentă. Îi dă formulei un sens nou, folosindu-se de ea pentru a afirma că
Adevărul se găseşte în convertirea eului nostru la sine însuşi.
n8 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
Husserl se foloseşte de această formulă punând-o de altfel în legătură cu o altă formulă, cea a oracolului din Delphi:
„Cunoaşte-te pe tine însuţi." El scrie: ,,Spusele oracolului delphic «Cunoaşte-te pe tine însuţi» au dobândit un sens nou. Este necesar în primul rând ca lumea să fie pierdută
prin epoche (adică prin punerea fenomenologică între paranteze), pentru a o regăsi apoi într-o dobândire a conştiinţei universale de sine: Noii foras ire, in te redi, in interiore homine habitat veritas." În primul rând, suntem în prezenţa unei actualizări a formulei pauliniene pe care Augustin o refoloseşte pentru a descrie atitudinea de convertire lăuntrică, iar apoi a unei . actualizări a formulei delphice de către Husserl, pentru care conştiinţa de sine devine conştientizare a Eului transcendental şi în cele din urmă a actualizării de către Husserl a formulei augustiniene: omul lăuntric devine Eul transcendental. Aş spune că, întrucât avem aici un frumos exemplu de reactualizare şi un remarcabil omagiu adus de Husserl tradiţiei antice, continuată în ochii săi de Meditaţiile lui Descartes, pe care le restituie astfel în această
tradiţie, nu există o înţelegere greşită veritabilă, pentru că, atât în cazul oracolului delphic, cât şi în cazul lui Augustin şi apoi în cazul lui Husserl, reactualizarea operei de către Husserl nu se situează în ordinea conceptuală - nu e vorba despre interpretarea unui text -, ci de reluarea unei atitudini existenţiale, o aprofundare a conştiinţei de sine care se deta
şează de lume pentru a o regăsi apoi mai complet. E vorba exact despre reactualizările succesive ale unui exerciţiu spiritual, ale unui act al spiritului. Însă, dacă putem actualiza o atitudine, un exerciţiu spiritual, un act lăuntric, în schimb un text trebuie înţeles şi interpretat în perspectiva epocii sale. Chiar dacă există înţelegeri greşite creatoare, care fac să apară în mod neaşteptat concepte noi, asta nu înseamnă
INTERPRETARE, OB IECTIVITATE ŞI ÎNŢELEGERE GREŞITĂ II9
că un text poate fi actualizat cu preţul unei înţelegeri greşite.
Exigenţa obiectivităţii nu trebuie să dispară niciodată. Altfel spus, şi revenim la punctul de plecare al acestei convorbiri, nu putem trata un text antic la fel ca un text contemporan, căci riscăm să-i deformăm complet sensul. Asta este adesea eroarea filozofilor analitici, faptul că-i tratează pe filozofi fără nici o perspectivă istorică. Aproape că ne vine să credem că se miră de faptul că, în mod curios, Aristotel n-a cunoscut Principia Mathematica a lui Russel şi Whitehead. Cred că
prima calitate a unui istoric al filozofiei, şi fără îndoială a unui filozof, este de a avea simţul istoriei.
