EXPERIENŢĂ UNIFICATOARE ŞI VIAŢĂ FILOZOFICĂ 131
generală a misticii universale. Am vrut să subliniez faptul că există numeroase tipuri diferite de experienţă mistică.
Voi adăuga faptul că îndoielile mele cu privire la mistica plotiniană apăruseră deja în 1963, în concluzia la cartea Plotin sau simplitatea privirii. Insistam acolo asupra distanţei care ne separă în prezent de Plotin. Mistica lui Plotin apărea în carte, conform expresiei lui Bergson, ca o „chemare", o chemare nu de a reproduce servil experienţa plotiniană, ci pur şi simplu de a întâmpina cu curaj, în experienţa umană, misteriosul, indicibilul şi transcendentul. Căci simţisem, scriind acea carte, că risca, dacă era luată literal, să-l antreneze pe cititor în mirajul, în iluzia „spiritualităţii pure", departe de realitatea concretă. Imediat după încheierea cărţii, am avut confirmarea acestui pericol. Am mai povestit şi în altă
parte 1 cum, după ce am stat aproape o lună în recluziune pentru a scrie această mică lucrare, mergând să-mi cumpăr pâine la o brutărie am avut o senzaţie ciudată. Nu m-am exprimat însă bine când am scris în relatarea mea: ,,Am avut impresia că mă găsesc pe o planetă necunoscută." De fapt, văzându-i în brutărie pe oamenii cumsecade din jurul meu, am avut mai degrabă impresia că am trăit timp de o lună
într-o altă lume, complet străină de a noastră şi, mai grav decât atât, o lume complet ireală şi chiar insuportabilă. Asta nu m-a împiedicat să continui ani de-a rândul să lucrez la Plotin, atât pentru a studia fenomenul extraordinar reprezentat de experienţa mistică, pentru a căuta să definesc raportul care lega această experienţă de învăţăturile lui Plotin, cât şi din dragoste pentru frumuseţea literară a anumitor pagini mistice ale lui Plotin. Doar că, dintr-un punct de vedere personal, experienţa mistică, fie ea creştină sau plotiniană, nu I. Plotin, Porphyre, Les Belles Lettres, Paris, 1999, p. 15.
132 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
mai avea pentru mine interesul vital pe care-l avusese în tinereţe, iar neoplatonismul mi se părea o poziţie de nesus
ţinut. În special, m-am îndepărtat destul de repede de atitudinea lui Jean Trouillard, care profesa în cărţile sale, şi de altfel în viaţa sa, un fel de neoplatonism. Pentru el, Plotin continua să fie actual, şi îmi reproşa că am scris la finalul lucrării Plotin sau simplitatea privirii fraza despre abisul care ne desparte de Plotin.
Revenind la întrebarea dumneavoastră, e adevărat că, acum, pentru a clarifica ideea pe care mi-o fac despre filozofie, mi se pare că atât stoicismul, cât şi epicurismul sunt mai accesibile decât Plotin pentru contemporanii noştri.
Anumite cugetări epicuriene, anumite aforisme ale lui Marc Aureliu, anumite pagini din Seneca pot sugera atitudini ce pot fi adoptate şi în prezent. În schimb, ne este aproape imposibil să înţelegem ce vrea să spună Plotin fără să clarificăm textul prin lungi comentarii: este şi motivul pentru care în 1987 am realizat o colecţie, publicată la Editions du Cerf, şi acum în Livre de poche: Scrierile lui Plotin.
În experienţa mistică apare o transformare de sine. Există
totodată, şi este un paradox, dar doar unul aparent, conform concepţiei dumneavoastră, o ruptură faţă de eu. Cum poate o transformare de sine să reprezinte totodată o ruptură faţă de eu?
Pe de o parte, în descrierea pe care Plotin o face experienţei mistice, se găsesc numeroase expresii prin care insistă (38 = VI, 8, 34) asupra faptului că eul se pierde, dacă se poate spune aşa: nu mai e conştient de sine însuşi, nu mai este nimic determinat; nu mai este nici suflet, nu mai este nici măcar Spirit şi, în mod evident, nu mai este nici trup; aceasta este ruptura faţă de eu. Dar, pe de altă parte, există o întreagă
serie de expresii, mai ales în tratatul 9 (= VI, 9), unde
EXPERIENŢĂ UNIFICATOARE ŞI VIAŢĂ FILOZOFICĂ 133
vorbeşte despre efuziune, despre dilatare, despre expansiune de sine, care dau impresia unei intensificări a eului. Aceasta ar fi aspectul transformării de sine. La urma urmei, mă
întreb dacă aceste două aspecte nu sunt cumva identice. În momentul extazului, eul iese din limitele lui şi se dilată în nemărginire. Este în acelaşi timp o pierdere şi un câştig, accesul eului la un mod superior de existenţă. Se poate spune că punctul cel mai înalt pe care-l poate atinge eul este punctul unde are impresia că se pierde în ceva care îl depă
şeşte complet. Dar rămâne faptul că, pentru Plotin, această
stare nu e o ruptură în fluxul conştiinţei, de vreme ce sufletul păstrează amintirea extazului şi vorbeşte despre el - într-un mod de altfel inexact, subliniază Plotin.
În Plotin sau simplitatea privirii, aţi utilizat expresia „adevăratul eu ". Dar nu e vorba mai degrabă de o transformare a eului decât de descoperirea „adevăratului eu ''?
Această întrebare mă îndeamnă să precizez .ce se poate înţelege prin niveluri ale „eului". Aş distinge trei niveluri
„plus unu"; cele trei niveluri sunt: în primul rând, cel al conştiinţei sensibile, în care eul se comportă ca şi cum s-ar confunda cu trupul; apoi cel al conştiinţei raţionale, în care eul devine conştient de sine ca suflet şi ca reflecţie discursivă; şi, în fine, nivelul conştiinţei spirituale, în care eul descoperă
