INTRODUCERE 15
decât viciul, că trebuie să facem binele în propriul nostruinteres. Nimic de genul acesta nu se regăseşte aici. Nu nise demonstrează nimic. Nu ni se promite fericirea. De fapt,nu ni se promite absolut nimic. Ni se spune doar că în prezent, la fel ca în vremea lui Socrate şi a lui Marc Aureliu,un anumit număr de principii care au călăuzit viaţa cotidiană a acestor filozofi ar putea produce şi pentru noi oviaţă „mai conştientă, mai raţională, mai deschisă spre alţiişi spre imensitatea lumii" (p. 171).
Aşadar, avem în faţă o carte scrisă pentru toată lumea.
Să însemne asta oare că nu e de interes pentru cei a cărormeserie este să predea filozofia? Nu cred aşa ceva. Un amestec de întâmplări şi consecinţe previzibile a făcut ca această
carte să fie realizată pe trei voci, unite prin prietenie. ArnoldI. Davidson este profesor de filozofie la Universitatea dinChicago; lui îi revine în special meritul de a fi tradus operalui Pierre Hadot şi de a o fi făcut cunoscută în Statele Unite.
Plănuia mai demult să realizeze cu el nişte Convorbiri. Deaceea, când Helene Monsacre, editoarea noastră, cunoscândlunga prietenie care mă leagă de Pierre Hadot şi de soţialui, i-a cerut să accepte să răspundă la întrebările mele, amdecis toţi patru că Arnold I. Davidson şi cu mine vom împărţi această sarcină. Ştiam prea bine că întrebările, interesele, competenţele noastre nu erau identice: Arnold I.
Davidson este cu adevărat filozof şi foarte la curent cuproblematica filozofică contemporană. În ce mă priveşte,în seminarul pe care îl ţineam la Ecole des Hautes Etudesen Sciences Sociales, am evocat teme care erau doar marginalfilozofice, precum critica astrologiei, a rugăciunii, a determinismului stoic. Rezultatul este că - la fel ca discursurilefilozofice antice - această carte conţine, dacă nu contradicţii,cel puţin reluări, teme abordate din puncte de vedere diferite,
16 JEANNIE CARLIER
răspunsuri chiar, am putea spune, adaptate publicului filozofic, fie el „profan" sau „de meserie": unitatea cărţii aremai mult de-a face cu sonata decât cu disertaţia filozofică.
Astfel, e limpede că nu-i vorba aici de o construcţie sistematică, ci de filozofie ca mod de viaţă.
J. C.
I
ÎNTRE SUTANELE BISERICII
JEANNIE CARLIER
V-aţi născut în I922 la Paris, din părinţifrancezi, dar verii dumneavoastră vorbesc germana şi nu ecâtuşi de puţin o întâmplare că vă place Goethe la fel de multca Montaigne ...
PIERRE HADOT Mama mea era fiica unui loren care a refuzat să opteze pentru Germania în 1871, când au fost anexateAlsacia şi Lorena. Şi-a găsit de lucru la Reims, ca pivnicerla un producător de şampanie. În copilăria mea, pe la 1930,mergeam în fiecare an în vacanţă în Lorena, luată înapoide Franţa după Primul Război Mondial. Verii mei locuiauîn sate sau oraşe aflate în vecinătatea frontierei germane,în apropiere de Sarreguemines şi Sarralbe. Mulţi dintre einu vorbeau franceza, ci un dialect german. În gări, de exemplu, toate instrucţiunile pentru călători erau scrise în germană. De altfel, preoţii, care nu-şi ascundeau ostilitateafaţă de o Franţă laică, îşi ţineau şi ei predicile în germanaliterară, şi în aceeaşi limbă se rugau copiii la biserică. Acolocatolicismul era foarte rigorist. Pantalonii mei scurţi erausubiect de scandal. Băieţii de vârsta mea purtau pantalonitrei sferturi pentru a le ascunde „bucăţile de carne", cumspunea preotul din Bliesbri.ick. Preoţii, care beneficiau deo plată decentă datorită Concordatului cu Vaticanul,
18 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
menţinut de Franţa în Alsacia şi Lorena după război, eraustăpânii absoluţi ai parohiilor lor. De exemplu, preotul dinZetting nu i-a permis verişoarei mele să se împărtăşească,umilind-o astfel în faţa celorlalţi credincioşi, pentru că, înanii ' 20, urmând moda de după război, îşi tunsese părul scurt.
Aşadar, m-am confruntat cu problema raporturilor complexe dintre Franţa şi Germania de foarte timpuriu, atât cuocazia experienţei vacanţelor în Lorena din copilărie, câtşi prin povestirile bunicului şi ale părinţilor mei care, în1914, au trebuit să plece din Reims pe jos, refugiindu-se încele din urmă la Paris unde, în 1922, m-am născut eu. Laun an după naşterea mea, s-au întors la Reims, Într-un oraş
aproape distrus de bombardamente. A fost nevoie de douăzeci de ani pentru repararea catedralei, inaugurată în 1939 . . .
în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial. Am trăit laReims între 1922 şi 1945 şi am iubit întotdeauna acest frumosoraş, celebru pentru „catedrala şi şampania sa".
Referitor la Lorena, întotdeauna m-a deranjat ignoranţafrancezilor din interior ( cum le spuneau lorenii) cu privirela o parte a Franţei unde se vorbea germana. La începutulrăzboiului, în 1939, Lorena a fost complet evacuată. Unuldintre verii mei de acolo, reuşind în mod excepţional să seîntoarcă în satul său, şi-a găsit casa devastată: ba chiar îndulapuri fuseseră închişi, prosteşte, nişte porci. Francezii,văzând inscripţii în limba germană, au crezut că sunt înGermania.
