Erau cu adevărat niste
,
umanisti,
'
care mi-au inculcat dra-
gostea pentru Antichitate. Dar, dintre cei care predau la
,,clasele de gramatică" cum se numeau atunci clasele a şasea,a cincea, a patra, mai mulţi dintre ei nu erau de acelaşinivel şi nici de aceeaşi calitate morală. Unul dintre aceştia,
22 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
profesorul Beuge de la clasa a cincea, detestat de toată
lumea, era chiar sadic. Cu naivitate, i-am cerut să-mi fieconfesor. Când mă spovedeam în camera lui, mă lăsa uneorisă stau în genunchi foarte mult timp, până începeam să mă
simt rău şi trebuia să-i cer voie să mă aşez. La clasa a cinceade care se ocupa el, se putea vedea destul de des cum un bietelev, aşezat pe jos, ţinea cu mâinile întinse un dicţionar,poziţie bine aleasă pentru a pricinui cât mai multă durerecu putinţă. De altfel, acest gen de practici nu era completstrăin de conduita generală a instituţiei. În afară de bătaiapublică la fund, la care am asistat când eram în clasa a şasea,dată de Superior unui elev care făcuse gălăgie în dormitor,puteam vedea în fiecare luni seara, zi în care se dădeau notepe săptămâna anterioară la învăţătură şi purtare, cum platforma supraînălţată din sala de mese unde mâncau profesoriiera decorată cu elevi pedepsiţi, privaţi de masă, în genunchiîn faţa colegilor lor, sau stând în picioare, la colţ.
Dumneavoastră eraţi un copil credincios?
Da, aveam o credinţă absolut naivă, dar, trebuie să mărturisesc, lipsită de entuziasm. De exemplu, în ziua primeimele împărtăşanii, bunicul mi-a spus: ,,E cea mai frumoasă
zi din viaţa ta", însă cuvintele lui nu m-au bucurat deloc,pentru că n-am simţit nimic special. Când, la douăzeci deani, am mers în pelerinaj la Roma cu cei doi fraţi ai mei şia apărut papa aşezat pe sedia gestatoria, fratele meu Henria început să strige: ,,Trăiască papa!", dar pe mine acestentuziasm m-a lăsat cu gura căscată. Era interesant, dar numi se părea că e cazul să te laşi purtat într-o asemenea stare.
Lucrurile s-au schimbat odată cu adolescenţa. De altfel,multă vreme am simţit că n-am început să trăiesc cu adevărat decât începând cu vârsta adolescenţei, şi voi regreta
ÎNTRE SUTANELE BISERICII 23
întotdeauna faptul că am aruncat - din umilintă
)
crestină
)
-
primele însemnări scrise care erau ecoul naşterii personalităţiimele, căci acum mi-e foarte greu să regăsesc conţinutul psihologic al descoperirilor răscolitoare pe care le-am fa.cutatunci. Ce-mi amintesc este cadrul. Odată, eram pe stradaRuinart, pe drumul de la Seminar spre casa părinţilor meiunde, fiind elev extern, mă întorceam în fiecare seară. Seînnoptase. Stelele străluceau în imensitatea cerului. Pe vremea aceea încă se puteau vedea. Altă dată, eram într-o cameră
din casa noastră. În ambele cazuri, am fost invadat de oangoasă deopotrivă înspăimântătoare şi încântătoare, provocată de sentimentul prezenţei lumii, sau a Totului, şi alprezenţei mele în această lume. De fapt, nu eram capabilsă exprim ce trăiam, dar apoi am simţit că toate astea eraulegate de întrebări precum: ,,Cine sunt eu?" ,,De ce mă afluaici?" ,,Ce este această lume în care mă aflu?" Trăiam unsentiment de nefiresc, o stare de uimire şi minunare de afi aici. În acelaşi timp, aveam sentimentul de a fi cufundatîn lume, de a face parte din ea, lumea întinzându-se de lacel mai mic fir de iarbă până la stele. Această lume îmi eraprezentă, intens prezentă. Mult mai târziu aveam să descopărcă această conştientizare a cufundării mele în această lume,această senzaţie de a aparţine Întregului era ceea ce RomainRolland a numit „sentimentul oceanic". Cred că de atunciam devenit filozof, dacă prin filozofie înţelegem această
conştiinţă a existenţei, a faptului de a fi în lume. La vremearespectivă nu ştiam cum să exprim ce trăiam, dar simţeamnevoia de a scrie, şi-mi amintesc foarte limpede că primultext pe care l-am scris era un fel de monolog al lui Adamcare-şi descoperă propriul trup şi lumea din jurul lui. Începând din acel moment, am avut sentimentul că sunt diferitde ceilalţi, căci nu-mi puteam închipui că prietenii mei sau
