filozoful expune o doctrină, dar o expune într-un anumit mod, un mod care vizează mai mult să formeze decât să
informeze. Adesea, aşa cum v-am spus, discursul filozofic se prezintă sub forma unui răspuns la o întrebare, în legătură
cu metoda predării în şcoală. De fapt, nu se răspunde imediat la Întrebare. Dacă s-ar dori pur şi simplu satisfacerea dorinţei de cunoaştere, s-ar răspunde punctual la fiecare întrebare. Însă, de cele mai multe ori, fapt foarte întâlnit la Aristotel, nu se răspunde imediat la întrebare, se fac multe digresiuni pentru a ajunge la răspuns. La fel şi în dialogurile lui Platon sau la Plotin. Demonstraţia e chiar reluată de mai multe ori. Aceste digresiuni şi aceste repetiţii sunt destinate în primul rând să ne înveţe să gândim, dar şi să facă astfel încât obiectul cercetării să ne devină perfect familiar şi
„parte din propria [ . . . ] natură" 1 , adică în cele din urmă să
interiorizăm perfect cunoaşterea. Sensul acestor exerciţii este evident în ceea ce numim discursul socratic, care este de r. Etica nicomahică, VII, II47 a 22 [trad. rom. Stella Petecei, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 159] .
140 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
fapt şi discursul platonician şi în care întrebările şi răspunsurile au rolul de a provoca la individ o îndoială, chiar o emoţie, o muşcătură, cum spune Platon. Acest tip de dialog este o asceză; trebuie să ne supunem regulilor discuţiei, adică în primul rând să-i recunoaştem celuilalt dreptul de a se exprima, în al doilea rând să fim dispuşi ca, în cazul în care un lucru este evident, să admitem respectiva evidenţă, ceea ce adesea e dificil când descoperim că greşim, şi, în al treilea rând, să recunoaştem că deasupra interlocutorilor există norma a ceea ce grecii numesc logos: un discurs obiectiv, sau care se străduieşte în orice caz să fie obiectiv. Lucruri valabile evident în ceea ce priveşte discursul socratic, dar şi în cazul expunerii aşa-zis teoretice, care are mai ales rolul de a-l învăţa pe discipol să trăiască o viaţă spirituală. E vorba de a ne înălţa, de a depăşi raţionamentele inferioare şi mai ales evidenţele sensibile, cunoaşterea sensibilă, pentru a ne ridica la gândirea pură şi la iubirea de adevăr. De aceea cred că expunerea teoretică are valoare de exerciţiu spiritual. E
adevărat totodată că expunerea teoretică nu poate fi completă dacă auditorul nu face în acelaşi timp un efort lăuntric, în măsura în care Plotin, de exemplu, spune: e cu neputinţă
să înţelegem că sufletul este nemuritor dacă nu ne detaşăm de pasiuni şi de corp.
Cum v-aţi dat seama de caracterul central al exerciţiilor spirituale în Antichitate? Aţi spus că n-a fost deloc rezultatul unei căutări a spiritualităţii, ci mai degrabă consecinţa unei probleme metodologice: anume cum trebuie interpretat un text de filozofie antică. Din punct de vedere metodologic, exerciţiul şi sistemul pot fi puse în opoziţie?
La început, am mai spus-o, problema mea era să-mi explic incoerenţele - aparente - ale filozofilor. Exista enigma
DISCURSUL FILOZOFIC CA EXERCIŢIU SPIRITUAL 141
dialogurilor lui Platon, care adesea sunt aporetice, prea puţin coerente unele în raport cu altele. Am fost uimit să văd că
Paul Moraux, în introducerea la tratatul Despre cer al lui Aristotel, spunea că Aristotel se contrazice, că nu structurează
bine. Pe de altă parte, era extrem de dificil de sesizat mişcarea gândirii în tratatele lui Plotin. Până la urmă, am ajuns să
gândesc că aceste incoerenţe aparente se explică prin faptul că filozofii antici nu căutau înainte de toate să prezinte o teorie sistematică a realităţii, ci să-i înveţe pe discipoli o metodă pentru a se orienta atât în gândire, cât şi în viaţă.
N-aş spune că noţiunea de sistem nu exista în Antichitate.
Cuvântul exista, dar nu desemna un edificiu de cugetări, ci un întreg organizat unde părţile depind unele de altele.
Notiunea
,
de gândire sistematică exista si
, ea, sub influenta
,
