DISCURSUL FILOZOFIC CA EXERCIŢIU SPIRITUAL 145
Ignaţiu fuseseră moştenite de la gândirea antică prin intermediul călugărilor care folosiseră expresia „exerciţii spirituale" cu privire la practica lor. Sensul cărţii lui Paul Rabbow, cel puţin pentru mine, era de a spune până la urmă că exerciţiile spirituale nu erau religioase pentru că aveau o origine filozofică. Acesta a fost al doilea motiv pentru care am folosit această expresie. În al treilea rând, adevărul este că am căutat totuşi să evit această exprimare şi am încercat toate variantele posibile de a o înlocui. ,,Exerciţii morale" nu era bun, pentru că nu era vorba doar de exerciţii de ordin moral; nici „exercitii
)
etice" nu mergea; ,,exercitii
)
intelectuale"
nu acoperea toată aria reprezentată de noţiunea de exerciţii spirituale. Am putea vorbi la rigoare despre „practici". Raymond Ruyer 1 folosise expresia „montaje psihice". Dar ea dă o impresie de artificial. Nu-mi place expresia „practici ale sinelui", ajunsă la modă datorită lui Foucault, şi chiar mai puţin expresia „scriitură a sinelui". Nu „sinele" este practicat, tot aşa cum nu „sinele" este scris. Practicăm exerciţii pentru transformarea eului şi scriem fraze pentru influen
ţarea eului. În paranteză, avem aici încă un exemplu de imprecizie a jargonului filozofic contemporan. Aşa că m-am resemnat să folosesc expresia „exerciţii spirituale", la urma urmei destul de curentă; această noţiune e folosită pretutindeni de multă vreme pentru a desemna aceste practici voluntare despre care am vorbit. În orice caz, expresia „exerciţii spirituale" nu înşală pe nimeni: oamenii - filozofii, istoricii -
au folosit-o fără să se gândească la religie sau la sfântul Igna
ţiu. Ceea ce m-a determinat a fost faptul că am găsit în cartea lui Friedmann, La Puissance et la Sagesse, un fragment din jurnalul său în care spune: ,,În fiecare zi, un exerciţiu r. La Gnose de Princeton, p. 216.
146 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
spiritual", şi dă ca exemplu practici care ar putea fi foarte bine practici stoice. Nu se gândea deloc la practici de ordin religios. De altfel, expresia a fost folosită - tocmai am pomenit despre asta - de către Louis Gemet sau Jean-Pierre Vernant, cu referire la practicile antice, care uneori indicau inclusiv tehnici de respiraţie; chiar dacă aceste tehnici sunt corporale, ele au totuşi o valoare spirituală, pentru că
provoacă un efect psihic. În definitiv, cred că expresia nu pune probleme.
Totuşi, ea nu e suficientă pentru a exprima concepţia mea despre filozofia antică: ea este un exerciţiu spiritual, fiindcă
e un mod de viaţă, o formă de viaţă, alegerea unui mod de viaţă.
Se consideră de o bicei că exerciţiile spirituale s e s ituează în partea etică a filozofiei, în timp ce părţile logice şi fizice ale filozofiei rămân teoretice. Dar aţi arătat că în realitate frontiera dintre teorie şi practică s e stabileşte în interiorul fiecărei părţi sau discipline a filozofiei. Faptul că aţi stabilit că logica, fizica şi etica sunt atât practice, cât şi teoretice este un element capital al interpretării dumneavoastră.
Cred că ceea ce spuneţi e foarte important. Acest aspect mi-a fost clar în ce-i priveşte pe stoici, dar mi-am dat seama că
era un fenomen general în întreaga Antichitate. Stoicii distingeau aşadar discursul filozofic de filozofia în sine. Discursul filozofic se împărţea în trei: logica, fizica şi etica, vrând să spună prin asta că atunci când se predă filozofia, li se explică elevilor teoria logicii, teoria fizicii şi teoria moralei.
Dar, în acelaşi timp, ei spuneau că filozofia nu este acest discurs filozofic. Filozofia era exerciţiul efectiv, concret, trăit, practica logicii, a eticii şi a fizicii. Adevărata logică nu este teoria pură a logicii, ci logica trăită, actul de a gândi într-un
DISCURSUL FILOZOFIC CA EXERCIŢIU SPIRITUAL 147
mod corect, de a exersa gândirea într-un mod corect în viaţa de zi cu zi. Exista aşadar o logică trăită care constă, spun stoicii, în critica reprezentărilor, adică a imaginilor care vin din lumea exterioară, adică a nu ne precipita să spunem că
