ce se petrece e rău sau bine, ci a reflecta, a critica reprezentarea.
Fapt evident adevărat şi în ceea ce priveşte etica. Adevărata etică nu este teoria eticii, ci etica trăită în viaţa alături de ceilalţi oameni. La fel este şi cu fizica. Adevărata fizică
nu este teoria fizicii, ci fizica trăită, adică o anumită atitudine cu privire la cosmos. Această fizică trăită constă în primul rând în a vedea lucrurile aşa cum sunt, nu dintr-un punct de vedere antropomorfic şi egoist, ci din perspectiva cosmosului şi a naturii. Această atitudine apare clar în ceea ce putem numi definitiile fizice ale lui Marc Aureliu, definirii care
,
,
consideră obiectul definiţiei ca parte a naturii: pământul şi lucrurile omeneşti reprezintă un punct infin_itezimal în imensitate; purpura imperială provine din sângele unei scoici; moartea este un fenomen al naturii.
Această fizică trăită constă şi în a deveni conştienţi că
suntem o parte a Totului şi că trebuie să acceptăm desfăşurarea necesară a acestui Tot cu care ne identificăm, de vreme ce suntem una dintre părţile sale. Ea constă şi în contemplarea universului în splendoarea sa, recunoscând frumuseţea celor mai umile lucruri. Acest aspect al fizicii trăite se regăseşte de altfel în toate şcolile. Am scris un articol, ,,Fizică
şi poezie în Timaios al lui Platon", unde am încercat să
demonstrez că în mod esenţial Timaios este un exerciţiu spiritual în care filozoful încearcă să se repoziţioneze din perspectiva Totului. Această atitudine se regăseşte şi în tradiţia platonicienilor de tendinţă, am putea spune, sceptică: Cicero spune, de pildă, că a ne strădui să cunoaştem natura, adică s-o contemplăm, provoacă o plăcere foarte mare, chiar
148 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
dacă nu putem cunoaşte mare lucru despre natură. Iar în această privinţă el este doar moştenitorul lui Aristotel din frumosul pasaj din Despre părţile animalelor în care acesta arată că studiul fenomenelor naturale, chiar al celor care pot părea respingătoare, provoacă o mare plăcere. Cred că
acest lucru va rămâne valabil până la sfârsitul Antichitătii;
,
'
să ne gândim şi la faimosul poem al lui Ptolemeu, care spune: când contemplu astrele, nu mai sunt muritor1 •
Pentru a lărgi puţin orizontul istoric, cred că dintotdeauna a existat în istoria filozofiei această fizică în sensul de exerciţiu spiritual. Goethe este aici exemplul perfect, căci toate studiile sale despre natură au fost întotdeauna legate de o anumită experienţă existenţială. Este o fizică, dar una care are valoare spirituală. Regăsim această concepţie despre fizică, în ciuda anumitor extravaganţe, în romantismul german.
Ideea unei conştiinţe cosmice, care pentru noi este destul de derutantă, se înscrie în perspectiva unui exerciţiu spiritual al fizicii. Ne putem aşadar strădui să atingem conştiinţa cosmică.
Credeţi că e un exerciţiu pe care-l putem practica în prezent?
În cartea sa numită Malicorne, Hubert Reeves vorbeşte despre şocul pe care l-au trăit observatorii care au văzut pentru prima dată planeta Saturn cu ajutorul unui telescop 2• Această
emoţie şi această experienţă nu depind de dezvoltările fizicii contemporane, ci de o experienţă de percepţie, de contactul I . ,,Ştiu că m-am născut muritor şi că nu trăiesc decât o zi, dar când urmăresc cuminţile revoluţii circulare ale astrelor, tălpile mele nu mai ating Pământul, ci, stând alături de Zeus însuşi, mă umplu de ambrozia hrănitoare a zeilor" (Antologia palatină, IX, 577).
2. H. Reeves, Malicorne, Paris, 1990, p. 183 .
