DISCURSUL FILOZOFIC CA EXERCIŢIU SPIRITUAL 143
ale unor propoziţii teoretice cu valoare abs olută, riscăm să le deturnăm s emnificaţia, să le deformăm s ens ul?
Personal, prefer mereu să studiez un filozof analizându-i operele, decât să caut să degajez un sistem extrăgând din operele sale propoziţii teoretice, separate de contextul lor. Operele sunt vii: ele sunt un act, o mişcare ce-i poartă cu sine şi pe autor, şi pe cititor. Studiile sistematice sunt ca ierbarele înţesate de frunze moarte. În cadrul unei opere, de exemplu Scris oarea către Herodot a lui Epicur, e perfect legitim să socotim aserţiunile referitoare la natură pe care le avansează
Epicur drept propoziţii teoretice cu valoare absolută. Când a scris scrisoarea, Epicur însuşi a vrut să le prezinte ca propoziţii teoretice. Dar nu trebuie uitat nici contextul lor, adică rolul terapeutic pe care li-I atribuie explicit în finalul Scrisorii: aceste propoziţii trebuie să-i asigure discipolului pacea sufletească, să-l elibereze de teama faţă de zei. Se poate presupune că aceste propoziţii teoretice au fost emise pentru a-şi produce cât mai bine cu putinţă efectul eliberator.
Trebuie să fim mereu foarte atenţi când e vorba de a decide cu privire la conţinutul teoretic al unui text filozofic.
Platonicienii au discutat de-a lungul întregii Antichităţi pentru a decide dacă Platon a vrut cu adevărat să spună în Timaios că Lumea a fost creată în timp de un Demiurg care s-a gândit s-o facă cât mai bună cu putinţă. Şi totuşi el spune asta explicit. Dar neoplatonicienii considerau că, pentru Platon, Lumea sensibilă este eternă, că ea emană din Lumea inteligibilă, fară interventia unei vointe sau a unui rationa-
,
,
,
ment. Pentru ei, aserţiunile lui Platon trebuie situate în perspectiva discursului mitic pe care Platon a vrut să-l dezvolte în Timaios . La modul general, sensul unei aserţiuni trebuie interpretat în funcţie de genul literar ales de către
144 FILOZOFIA CA MOD DE VIAŢĂ
autor şi de contextul în care se înscrie respectiva aserţiune.
Am vorbit despre asta într-o convorbire anterioară.
Când auzim expresia „exerciţii spirituale " ne gândim aproape spontan la religia şi spiritualitatea creştină; dar, după părerea dumneavoastră, avem aici o interpretare prea restrânsă a acestei expresii, căci exerciţiile spirituale nu sunt neapărat legate de religie, nici din punct de vedere istoric, nici din punct de vedere filozofic. Ce înţelegeţi prin cuvântul „spiritual "?
Expresia „exerciţii spirituale" a fost discutată temeinic, chiar de către draga mea colegă şi prietenă Sandra Laugier, într-o şedinţă de la College philosophique consacrată lucrărilor mele. Aşa cum am spus prima dată când am scris pe această
temă, nu este un subiect „de bonton". Cu toate astea, există
filozofi care l-au acceptat cu destulă uşurinţă, de exemplu colegul meu Luc Brisson în ce-l priveşte pe Platon, sau chiar Michel Onfray, care profesează un materialism hedonist.
De ce am ales-o şi de ce pot spune că nu are legătură
cu eventualele sale conotaţii religioase? lată motivele care m-au fa.cut să mă hotărăsc. Am fost frapat de titlul unei culegeri apărute după război: Poezia ca exerciţiu spiritual.
Din păcate am pierdut cartea, dar titlul m-a luminat cu privire la noţiunea de poezie. Ulterior, am citit în cartea lui Elisabeth Brisson 1 despre Beethoven că acesta numea „exerciţii spirituale" exerciţiile de compoziţie muzicală pe care le dădea elevilor săi şi care erau menite să ducă la atingerea unei forme de înţelepciune, pe care am putea-o numi estetică. Pe de altă parte, Paul Rabbow, despre care tocmai am vorbit, a arătat că faimoasele Exerciţii spirituale ale sfântului 1. E. Brisson, Le Sacre du musicien. La reference a /:Antiquite chez Beethoven, Paris, 2000, p. 261.
