Nu fi supărat, Nighthawk/Matt
Am stat de veghe în locul nostru/în ploaia de decembrie Ştiam că n-ai să vii/mi-ai fi explicat
Nu-mi pasă dacă mă răneşti/dacă iubirea înseamnă să fii rănit.
Matt a depus eforturi să-şi amintească ce se întâmplase pe 11 decembrie. Şi-a verificat agenda, dar... dar evident că această însemnare nu era literalmente adevărată.
Deşi părea foarte convingătoare.
Aproape că până şi Matt începuse să creadă aievea.
Ultima însemnare, din 24 decembrie, din Ajunul Crăciunului. A citit-o cu ezitare, cu teamă. Probabil că a fost ultima însemnare din viaţa Duanei Zwolle. Şi iată ce surpriză relata:
Acest minunat dar pentru care îţi mulţumesc! Un şal alb de caşmir fin lucrat PENTRU DUANA, CU DRAGOSTE
. (Sper că nu este „veşmântul de foc" al Medeei, care ne leagă) Dar unde-i durere e & chin... iubirea noastră.
Nighthawk ştie.
În Noul An ne vom mărturisi iubirea.
Această taină va lua sfârşit va arde ca o flacără
în Noul An...
Dar însemnarea se încheia brusc, neterminată. Ca şi cum Duana Zwolle ar fi fost întreruptă. De către el. De către cel care o răpise. De către cel care o pedepsise pentru comportament neadecvat.
Bineînţeles că cel mai ciudat la această însemnare era că nu Matt îi dăduse Duanei Zwolle şalul alb de caşmir. El nu-i făcuse niciodată niciun cadou. Aici, în mod cert, ea se înşelase. Ai fi putut spune că fabulase, exceptând, evident, faptul că era în posesia unui şal de caşmir, care într-o zi avea să apară pătat de sânge şi sfâşiat pe malul stâncos al râului Delaware.
Altcineva trebuie să i-1 fi oferit. Cine?
Cel care o răpise. Acel Altcineva fără chip şi fără nume.
Duana presupusese fără temei că şalul ar fi fost din partea lui Matt/Nighthawk.
Asta era clar. Fabulaţia ei era de înţeles, în contextul acestor însemnări din jurnal.
Deşi fabulaţia aceea îi fusese fatală. Căci dacă Matt ar fi fost într-adevăr cel care îi dăduse şalul, ar fi fost foarte probabil ca ea să fi fost acum în viaţă.
25
În singurătate, în lumea viselor, auzea vocea Duanei Zwolle. Auzea vocea lui Tess, iar ochii ei priveau atent în ochii lui.
- Matt, spune-mi, s-a întâmplat ceva?
- Poftim? Nu.
- Mi-ai spune dacă s-ar fi întâmplat ceva?
- Bineînţeles că da, iubito. Doar ştii bine.
Era pe la jumătatea lui martie. Un anotimp în care zilele începeau să fie mai blânde, o primăvară timpurie. Razele de soare se întreţeseau straniu cu fulgii de zăpadă, iar brânduşele, chiar şi mugurii forsiţiei erau pe cale de-a plesni. Zăpada şi gheaţa de numai cu o săptămână în urmă se topiseră.
Nu era prima oară când Tess îl chestiona pe Matt de când infamii poliţişti le răscoliseră casa în ianuarie. De când Tess declarase sus şi tare că îl crede, că are încredere în soţul ei, că îşi iubeşte soţul şi că nici prin cap nu-i trece că ar fi avut vreo relaţie cu... acea fată dispărută, al cărei nume nu-1 mai rostise niciodată de când cu percheziţia. Ce ar fi putut să o stârnească, dacă ar fi avut într-adevăr vreun motiv, Matt habar nu avea. Părea că gândurile nu-i erau niciodată la Tess, exceptând cazurile în care i se proţăpea în faţă şi îl obliga să fie atent la ea sau când erau în pat, lipindu-şi corpul cald de-al lui, acuzator şi tânjind totodată. Nu era vorba că ar fi uitat de ea - până la urmă, cum ar putea un bărbat să uite de femeia alături de care trăieşte? - ci că, oarecum, nu se mai gândea deloc la ea. Modul în care se purta cu ea era fără îndoială prietenos, iar zâmbetul cald şi spontan.
- Doar că în ultima vreme pari cam... distras. Şi distant.
Chiar şi atunci când eşti acasă, împreună cu noi.
Chiar şi atunci când eşti acasă, împreună cu noi. Iat-o, acuzaţia formulată făţiş.
Matt McBride nu era genul de bărbat căruia să-i placă să-1 acuzi de ceva, la fel cum nu era genul de bărbat căruia să-i placă să se apere. Dar, în timp ce-şi făcea nodul la cravată, încruntân-du-se în oglinda de pe comoda din dormitor, a spus:"
- Se prea poate, Tess. Ar trebui să ştii că mi-e mintea la o grămadă de căcaturi.
- Dar am crezut că Jules Cliffe a rezolvat problema, Matt; şi că acum poliţia nu mai stă grămadă pe capul tău.
Fără a sta prea mult pe gânduri, Matt a spus:
- Aşa este. Cliffe a rezolvat problema. Din câte ştiu, poli ţiştii şi-au luat labele de pe „Mathias McBride". Deocamdată, cel puţin.
A urmat o pauză. Lui Tess i s-au zbătut pleoapele. Cât de mult se chinuia să pară
detaşată, calmă. Nu era o femeie
obişnuită să se roage de bărbaţi, nici măcar de soţul ei, pe care îl iubea foarte mult, mai mult decât îi permitea orgoliul propriu, dar de a cărui iubire nu fusese niciodată sigură, nici măcar la începuturile idilei lor. Cât de mult o rodea mândria, ca o pânză aspră purtată pe pielea goală, să apară în faţa acestui bărbat ca o soţie geloasă şi disperată care-1 ia tot timpul la întrebări. Şi, oare, pe ascuns, încă îi mai umbla prin lucrurile personale? îi mai verifica buzunarele, agenda, mesajele din mesageria vocală?
Paginile fotocopiate ale jurnalului, cu scrisul de mână al Duanei Zwolle, Matt le ascunsese bine, într-unui dintre dosarele de la Krell & Asociaţii.
