- „Deocamdată?" Dar ce treabă mai au cu tine? Credeam că am terminat cu asta.
- Am terminat. Aşa e.
- Ar mai fi ceva, ceva ce ar trebui să ştiu?
- Nu, Tess. Nu mai e nimic.
- I-ai neglijat până şi pe băieţi. Le e dor de tine.
La aşa ceva, Matt nu avea niciun răspuns. Bănuia că aşa era şi îi părea rău.
Si trebuia să ia măsuri. Cât de curând.
- Din câte am auzit, poliţia din Weymouth nu a făcut progrese prea mari cu ancheta, a spus Tess, cântărindu-şi cuvin tele. Oamenii spun că râul ar trebui cercetat mai temeinic.
Imaginează-ţi ce e în sufletul bietei familii a fetei. Bieţii părinţi!
Pur şi simplu, chinurile nu se mai termină. Asta este a câta... a treia lună? Dacă cel care a făcut asta este un criminal în serie, aşa cum zice lumea, e de aşteptat să lovească din nou. Cu toţii suntem expuşi! Când eşti plecat şi rămân singură cu băieţii, a spus Tess, apoi s-a oprit şi a trecut la altă idee. Adică, vreau să
spun... oriunde ar fi ea, oricine ar fi luat-o... orice s-ar fi întâmplat cu ea...
Tess a început brusc să vorbească repede, ochii ei căutând în oglindă privirea lui Matt, chiar şi atunci când, fără astâmpăr şi cu degete stângace, el şi-a deznodat cravata şi a încercat să-i facă nod din nou, evitând să se uite la ea.
- O, Matt, dacă nu se va afla niciodată cine-i vinovat? Am citit în Star-Ledger despre alte fete şi femei din New Jersey şi Pennsylvania, Maryland, Delaware care au fost răpite, iar unele dintre ele nu au fost niciodată găsite, deşi au trecut ani buni.
Este greu de îndurat atunci când unul dintre aceste cazuri rămâne nerezolvat. Sau, mai bine spus, este o mare nedrep tate. .. este atât de greu de acceptat.
Matt şi-ar fi dorit să pună capăt discuţiei înainte să devină prea emotiv. Şi ar fi vrut să plece; avea o întâlnire. (Nu o întâlnire de afaceri, aşa cum îi dăduse de înţeles lui Tess. Deşi nici nu se poate spune că o minţise.) I-a spus:
- Tess, de fapt, într-un fel, tot „misterul" e dezlegat. Se poate să fie nedrept, desigur. Dar undeva, cineva are soluţia
„misterului". Doar că nu noi.
26
Matt avea încredere că aşa va fi. Că misterul care plana asupra a ceea ce se întâmplase sau a ceea ce încă se întâmpla cu Duana Zwolle avea o soluţie. Cineva ştia. Şi poate că nu numai o persoană ştia. Iar el, Matt McBride, avea să afle cine.
Prima oară când se urcase la volanul maşinii şi mersese în Lismore, în ianuarie, ca să viziteze galeria-studio a artistei care îşi spunea „Oriana", Matt părea c-ar fi ajuns la doar câteva minute după ce ea afişase pe uşa din faţă semnul ÎNCHIS.
— La naiba.
Bătuse la uşă, dar nu-i deschisese nimeni. îşi pusese mâna streaşină la ochi ca să
poată privi înăuntru, având impresia că vede ceva mişcare prin spate, dar nu primise răspuns. Deşi era cu patruzeci de minute mai devreme decât ora de închidere, ora cinci după-amiaza, după cum era afişat pe un panou din faţa uşii, iar el, în timp ce se îndrepta spre parcare, tocmai observase pe cineva care ieşise din clădire, apoi urcase într-o camionetă Ford hodorogită şi demarase.
In starea în care era, nervos şi iritat, Matt McBride observa lucruri şi oameni pe care altfel nu i-ar fi observat. De exemplu, observase la acest vehicul tabla ruginită
şi de o culoare ştearsă, cu plăci de înmatriculare de Jersey, la al cărei volan se afla un bărbat cu barbă şi părul lung, pe care avea impresia că îl mai întâlnise cândva.
Cu o şapcă de piele galbenă, cu cozoroc boţit. Cu o faţă lungă şi palidă. Cine-i ăsta?
îl cunosc.
Bărbatul care stătea ghemuit pe malul râului Weymouth, la vreo treizeci de metri de locuinţa Duanei Zwolle, în acea după-amiază de octombrie când o dusese el acasă.
Matt bănuia că personajul cu barbă lungă era vreun artist local, vreun băştinaş
excentric pozând în pineştean. De data aceasta, bărbatul nu observase maşina lui Matt apropiindu-se, mergea grăbit şi smucit, cufundat în sine şi privind în gol. Ca şi cum s-ar fi certat cu cineva din galeria verde-măr numită ORIANA.
Dacă în acea zi Oriana i-ar fi deschis uşa şi l-ar fi invitat înăuntru, Matt ar fi putut s-o întrebe cine era bărbatul cu barbă şi şapcă de piele galbenă; dar Oriana nu-i deschisese uşa, iar Matt făcuse cale-ntoarsă, supărat.
A doua oară când venise în Lismore, în februarie, fusese după ce primise copiile paginilor din jurnalul Duanei Zwolle şi îi venise ideea că poate Oriana, care se caracteriza în interviuri ca „sora-artistă" şi „prietena intimă" a Duanei Zwolle, a primit şi ea paragrafe din jurnal care făceau referire la persoana lui şi voia să facă
schimb de impresii cu Matt. Având în vedere pasiunea ei pentru Nighthawk, poate că Duana Zwolle i se
confesase Orianei despre el. Matt avea o mulţime de întrebări pentru Oriana!
Dar nici de data aceasta nu avusese noroc: când a ajuns la galeria-studio a Orianei, femeia blondă de un metru optzeci, cu statura ei impunătoare, era acolo, dar a ezitat să-1 invite înăuntru, pentru că avea un vizitator:
- Poate altădată, domnule McBride? Chiar nu pot să vorbesc acum, spusese ea, adăugând apoi în şoaptă: Am un vizitator - Nicholas Roche.
Mergând de colo-colo prin galeria ei, fumând nervos un trabuc şi părând irascibil, era un bărbat palid, cam de vârsta lui Matt, cu părul negru tuns într-un stil elegant, cu ochi mici şi hapsâni, cu aerul unui mare artist. Purta o haină scumpă de piele lungă
până la glezne şi cizme din piele de crocodil. De data aceasta, lângă bordura de la intrarea din faţă era parcat un Jaguar negru stilat, cu numere de înmatriculare de New York.
Trebuie să fie un artist renumit, şi-a spus Matt.
Si în ziua aceea se urcase în maşină si făcuse cale-ntoarsă
