erau ascunse în spatele palmierilor şi tufelor de bougainvillea.
Şi atunci, teama ei de acest bărbat s-a transformat în mânie, chiar într-o furie pasională. îi venea să-l zgârie pe faţă, să-l lovească cu pumnii. Nu avea niciun drept!
Nu o cunoaştea! Fusese iubitul surorii sale.
Matt a fost meticulos în privinţa mutării: înainte de a o contacta pe Ruellen Zwolle, a ţinut să dea noii lui vieţi o direcţie. A vrut să-şi găsească mai întâi un apartament şi un loc de muncă. Nu a vrut ca ea să creadă că lasă tot greul pe umerii ei. Ştia că ea era fragilă din punct de vedere emoţional, el însuşi fiind fragil emoţional, deşi el se pricepea mai bine decât ea s-o ascundă.
Nu o să-i pomenească niciodată despre asta. Despre cum în mai puţin de patruzeci şi opt de ore de când sosise în Los Angeles s-a cazat la un motel din Santa Monica şi a căutat Zodiac Graphics. Bănuise, şi s-a dovedit că nu se înşală, că nu e decât o firmă mică. A format numărul si a cerut să vorbească cu Ruellen Zwolle, iar când Ruellen a venit la telefon şi i-a spus „Da? Bună ziua?", s-a blocat şi nu a putut scoate un cuvânt şi a aşezat receptorul în furcă.
Mai târziu, ea avea să-i spună Am ştiut. încă dinainte, am ştiut, am ştiut.
In ziua în care a cumpărat Volkswagenul, înainte chiar de a semna contractul de închiriere pentru apartament, Matt a aşteptat lângă trotuarul de vizavi de Zodiac Graphics, de la ora cinci după-amiaza aproape o oră, până când o femeie, pe care o bănuia a fi Ruellen Zwolle, a părăsit clădirea şi a urcat într-o Toyota de culoare verde-închis şi a pornit pe Pacific Avenue în direcţia nord, iar el, Matt, a urmat-o cu Volkswagenul pe lângă hotelurile înalte, clădirile de apartamente şi restaurantele de pe Wilshire Boulevard, cotind apoi pe o stradă rezidenţială, iar de pe aceasta pe alta mai îngustă, la câteva străzi distanţă de debarcaderul Santa Monica. Pe strada Buena Vista. Ruellen Zwolle locuia într-un mic bungalow de stuc în stil maur dintr-un cartier cu alte construcţii similare amplasat într-o zonă verde
luxuriantă, cu palmieri neîngrijiţi şi bougainvillea ciclamen şi stacojii, magnific înflorite. Casa lui Ruellen era împrejmuită chiar şi cu un gard de uluci.
Matt a parcat Volkswagenul la colţul străzii şi a luat-o pe jos pe trotuarul de pe partea opusă a străzii. A încercat să nu privească prea insistent. Prima impresie i-a fost confirmată - uşa din faţă era vopsită cu lac roşu-închis. Vopseaua era mai veche şi începuse deja să se cojească. Ceea ce însemna că Ruellen Zwolle o vopsise aşa înainte să vadă uşa vopsită cu lac roşu a Duanei. Când şi-a dat seama de acest amănunt, pe Matt l-au trecut fiori pe şira spinării.
Dar nu a zăbovit. Se temea să nu fie văzut de Ruellen ori de altcineva de prin împrejurimi, de parcă ar fi fost un om în pielea goală într-un spaţiu public. încă nu era pregătit să dea ochii cu Ruellen Zwolle şi ştia că nici ea nu era pregătită să-1
întâlnească.
Cuvintele ei dureroase îi răsunau în minte. Nu suport să mă atingi şi poate că nu voi mai suporta să fiu atinsă vreodată de un bărbat.
Numărul ei de telefon nu era făcut public. Dar el s-a descurcat cumva să facă
rost de el.
Nu va afla niciodată cine i l-a dat. De câtă putere dispunea ca să intre în viaţa ei.
Să audă telefonul sunând şi sunând. Foarte târziu în noapte.
Acolo unde ea stătea lungitâ-n pat, fără să-i fie somn, cu ochii căutând în întuneric. Prin casa care-i aparţinea, un mic bungalow de stuc ca o fortăreaţă, cu ferestre şi uşi ferecate şi alarmă de securitate monitorizată electronic.
Cum de intrase Moartea în viaţa surorii ei? Ce chip să fi avut Moartea, dacă nu al unui bărbat?
(Văzuse fotografii cufoseph Gavin. Gura aia de om bun, încadrată de barba uşoară ca o pană, în spatele căreia se ascundeau furia, dorinţa de răzbunare. Ochii ăia blânzi care erau de fapt ochii unui nebun.)
Ştia că Mathias McBridejr nu erajoseph Gavin. Ştia că el era responsabil pentru demascarea lui Gavin, pentru sinuciderea lui Gavin. Ştia. Şi totuşi, asculta cum sună
telefonul şi nu era în stare să ridice receptorul. N-ar fi suportat să-i audă vocea.
Căci auzindu-i vocea, s-ar pierde cu firea, nu şi-ar mai putea ţine sentimentele în frâu. Aşa cum a păţit la înmormântarea Duanei, aşa că în lunile care au urmat, inima ei a devenit de piatră şi de neînduplecat şi refuza sâ-l iubească, pe el sau pe oricare alt bărbat. Şi acesta era motivul pentru care nu răspundea la telefon.
Şi avea toate motivele să creadă că telefonul suna şi în absenţa ei. Dar niciodată
nu găsea niciun mesaj de la el. Doar tăcere, după care el închidea. Sau, spre groaza şi dezamăgirea ei, mesajul era de la altcineva.
Într-o zi de la începutul lui octombrie, când nici nu se aştepta, 1-a văzut pe plaja de la nord de Santa Monica, pe dig, la apus. Nu o urmărise.
Sau se prea poate ca el să fi ştiut că se plimba uneori pe plajă la primele ore ale înserării.
O tânără plăpândă, cu pielea închisă la culoare, purtând hanorac şi blugi pătaţi de vopsea, cu părul lung şi aspru strâns la spate într-o eşarfa. Un bărbat trecut bine de treizeci de ani,
cu părul albit înainte de vreme şi barbă îngrijită, purtând pantaloni kaki sport şi încălţăminte de alergare, având cu el un aparat de fotografiat.
Era ora la care pe plajă se află numeroşi alergători şi plimbăreţi, ba şi surferi în costumele lor lucioase din neopren negru, deşi aerul era umed şi rece, briza bătea dinspre ocean şi cerul era acoperit de nori gri. Numai spre marginea dinspre vest a peisajului cerul era senin, ca şi cum soarele de la apus, un cerc roşu aprins, perfect definit, pârjolise norii aflaţi la orizont.
A fost luată prin surprindere, dar i-a zâmbit, chiar dacă i se putea citi teama din ochi. Au luat-o împreună la pas. Vântul părea să-i împingă unul spre celălalt. Tăcerea dintre ei a fost la început stânjenitoare, neştiind ce să-şi spună, cum să înceapă, până
când ea 1-a întrebat despre aparatul de fotografiat, un subiect neutru, un subiect potrivit de care, de altfel, ea chiar era interesată, iar lui îi făcea plăcere să vorbească
despre asta, despre aparatul de fotografiat şi despre ce ştie să facă cu el. Aşa că au vorbit. O oră întreagă, pas la pas, la nord de dig, în bătaia vântului, pe nisipul umed şi bătătorit de la marginea oceanului. Şi el a întrebat-o despre munca ei, iar ea i-a spus, după cum începuse să-i spună şi în urmă cu câteva luni, că munca ei ţinea de domeniul comercial, o decizie luată de bunăvoie si fără implicare emoţională, spre deosebire de munca surorii sale, o opţiune născută dintr-un vis şi care implica emoţii puternice, şi la un moment dat el ar fi putut să spună ceva banal şi de complezenţă, dar nu a făcut-o; iar ea i-a respectat tăcerea şi i-a fost recunoscătoare pentru asta şi nu a întrerupt la rândul ei liniştea. Erau deja uzi de spuma albă a coamelor oceanului care se sparg la mal. Era întuneric, era noapte, dar nicio rază de lună. Mai erau doar câţiva plimbăreţi pe plajă. Plecaseră şi ultimii surferi. S-au îndreptat înapoi spre Santa Monica, schimbând direcţia spre carosabil, păşind cu greu pe nisipul afânat, ca printr-un vis în care voinţa şi efortul muscular suprasolicitat nu sunt menite a te elibera de nisipurile mişcătoare sau de cleiul în care picioarele-ţi sunt prizoniere, şi au râs împreună cu răsuflarea tăiată în rafalele de vânt, iar unul dintre ei a făcut o glumă despre cum pământul se mişca a cutremur, iar Matt McBride i-a atins instinctiv braţul lui Ruellen Zwolle si a întrebat-o dacă nu i-ar face plăcere să ia cina împreună, iar Ruellen era cât pe ce să spună da, dar în schimb a bătut în retragere din reflex, involuntar; iar Matt a apucat-o de mână... de fapt, cu
îndrăzneală, i-a luat ambele mâini în mâinile lui, dar mâinile ei erau ţepene şi reci, părul i se eliberase de sub strânsoarea eşarfei şi câteva şuviţe-i biciuiau obrajii, în timp ce alte câteva şuviţe se întinseseră peste buzele lui, iar el a eliberat-o în grabă, ea a murmurat „la revedere" şi a început să alerge spre carosabil, iar el nu a urmărit-o, ci a rămas prins în nisip şi a privit lung după ea, bolnav de iubire şi conştient că
Nu de mine se teme. Ci de dragostea pentru un bărbat. Să se deschidă în faţa unui bărbat. După tot ce a făcut NUME NECUNOSCUT.
Groaza şi nedreptatea acestui gând s-au năpustit asupra lui: chiar şi de dincolo de moarte, NUME NECUNOSCUT rămânea duşmanul lui.
Cu toate astea, avea să vină cândva la micuţa căsuţă din stuc din Buena Vista.
în noiembrie, într-o seară cu ploaie torenţială, invitat sau pur şi simplu aflat în trecere pe acolo, sunând la uşa vopsită cu lac roşu.
Micuţa casă de stuc fortificată împotriva invadatorilor. Dar lumina de deasupra uşii era aprinsă. în cele din urmă iată-l că a venit şi avea să fie primit înăuntru.
Ea era cu picioarele goale şi cu respiraţia tăiată ca după o lungă alergare.
Acoperită cu o tunică lungă de mătase, într-o nuanţă de caise coapte, şi cu o fustă
