încredere în nimeni.) Nu avea decât un cuţit de inox de tăiat friptura, cu lama de vreo douăzeci de centimetri, pe care-1 cumpărase de la un magazin de bricolaj atunci când se mutase în apartamentul de burlac. Dotându-1 cu strictul necesar. Cumpărase cuţitul ştiind că putea fi chiar arma pe care o va folosi ca să se apere de Joseph Gavin, poate chiar arma cu care să-l ucidă pe Joseph Gavin.
Cu toate astea, nu cumpărase un cuţit de vânătoare sau de pescuit; nu încercase să obţină un permis de port-armă. De ce, asta nu mai ştia. Iar acum, având cuţitul cu lamă ascuţită în buzunarul jachetei, se întreba Sunt în stare să-l folosesc? Sunt în stare să rănesc pe cineva?
Cutia poştală, uşor înclinată, a lui Gavin era la locul ei, pe aleea cu pietriş care duce spre întuneric. De pe autostradă nu puteai distinge niciun semn de viaţă nici măcar la lumina zilei, d-apăi în bezna nopţii. Matt a trecut cu maşina dincolo de alee şi a parcat într-o pădurice la vreun kilometru distanţă. La ora asta, traficul de pe autostrada rurală era redus. Prin apropiere nu se vedeau nici vecini, nici lumini. Matt a luat o lanternă din torpedou şi şi-a croit drum cu grijă spre terenul lui Gavin prin cocenii de porumb rămaşi neculeşi pe câmp. Inima îi bătea puternic şi tare şi regulat şi credea că face ceea
ce trebuie să facă, ceea ce este necesar. Dacă bărbatul era prin preajmă, avea să pună mâna pe el. Dacă bărbatul era prin preajmă, nimeni altul decât el, Matt McBride, avea să facă dreptate. Simţea cum adrenalina îi gonea prin vene. Şi-a adus aminte brusc de o întâmplare din Alaska, de pe când nu era mai mult de un puşti naiv, un copil însetat de aventură, când luase împreună cu prietenii lui nişte LSD şi fusese uşor panicat, spunându-şi: Hei, nimic din ce-o să se-ntâmple n-o să fie real, este un vis, OK? Şi ore bune fusese hipnotizat de cerul arctic ca de un caleidoscop plin de cioburi şi forme colorate ca nişte comete care o luaseră razna, reuşind, cu greu, să conştientizeze că Asta nu-i decât un vis! Nu este decât un vis si nimic rău nu
ţi se poate întâmpla!'Cu toate astea, Matt ştia cât de aproape fusese să treacă pragul spre panică, teroare, colaps şi psihoză. îşi păstrase echilibrul ca un om care merge pe sârmă. Nu căzuse, dar ar fi putut să cadă. Şi stăpânirea asta de sine îl anima şi acum, în timp ce traversa câmpul de porumb prin noroaie şi mlaştini, tot mai aproape de rulota lui Gavin şi de hambarul de alături. Dar a fost dezamăgit: nu se întrezărea nicio lumină. Nicio camionetă pe alee, nici măcar ascunsă în spatele rulotei sau hambarului unde Gavin ar fi putut-o parca pentru a nu fi văzută. Dar dacă totuşi nu e aici? Unde s-ar fi putut ascunde?
Era o noapte rece şi umedă de primăvară. Pe cer, norii ca nişte bucăţi de beton pluteau prin faţa lunii.
Matt s-a apropiat cu grijă de partea din spate a rulotei. O rază de lumină selenară
se reflecta în una dintre ferestrele înguste. înăuntru nu era nicio lumină, niciun indiciu că ar fi fost careva pe acolo. Matt a aprins lanterna precaut şi i s-a părut că nimic nu fusese mişcat de la locul lui în jurul rulotei, toate erau întocmai ca în urmă cu zece zile, când fusese ultima oară pe acolo. Tomberoane de gunoi răsturnate, o canistră ruginită. Frunze în stare de putrefacţie şi moloz. Şi-a amintit că
în apropiere de Clinton Falls stătea o femeie cu care Joseph Gavin ar fi fost prieten, cineva care îi oferise un alibi pentru noaptea de 28 decembrie. Poate că locuia la ea.
Sau poate că, la fel ca el, parcase în altă parte, nevrând ca autovehiculul să fie văzut. Poate că în clipa asta este în rulotă şi
mă priveşte.
Matt a stins lanterna. S-a ghemuit la unul dintre colţurile rulotei, unde nimeni din interior nu l-ar fi putut vedea prin vreuna dintre ferestre. A aşteptat. A ascultat.
Şi-a sprijinit capul de tabla rulotei şi nu a auzit nimic în afară de bătăile puternice ale inimii lui.
Nimeni. Nu aici.
Matt a preferat să ocolească pentru a ajunge la hambar, evitând spaţiul deschis în care s-ar fi expus dacă ar fi păşit pe scândurile puse pe poteca de noroi. Hambarul era aşezat pe o uşoară ridicătură, iar Matt şi-a făcut drum spre ea printre tufişuri şi băltoace. Ajungând la vreo cinci metri depărtare, i s-a părut că zăreşte... o lumină
slabă înăuntru? Printr-o fereastră mică şi pătrată, acoperită cu scânduri la interior, părea să iasă un firicel de lumină.
Să fi fost Gavin înăuntru? Cum altfel? NUME NECU-NOSCUT, alături de manechinele lui hidoase. Căsătoria
raiului cu iadul.
Îi e dor de ele. Nu rezistă să stea prea mult departe de ele. Miresele lui. Şase victime. Poate că s-a întors ca să le ia cu el.
Matt era cu mâna pe cuţit, strângându-i nervos mânerul. Fusese destul de bătăuş
în tinereţe şi mai fusese pus în situaţii neplăcute, dar niciodată nu folosise un cuţit ca să se apere. Prea târziu, s-a gândit că mai bine-ar fi luat un levier din portbagaj.
Ce-şi închipuise el, că avea să fie apărat de scutul dreptăţii?
Aşa cum orice om are impresia, în ciuda raţiunii, că Nu am cum să fiu omorât, nu-i aşa? Nici măcar nu pot fi rănit. Eu sunt eroul din toată povestea asta. Sunt aura de lumină a binelui în jurul căreia este ţesută povestea.
Matt nu aprinsese lanterna, dar lumina lunii îl ajuta să vadă că lacătul de la uşa din spate a hambarului fusese descuiat. S-a apropiat tiptil, s-a oprit şi din nou a rămas nemişcat şi a ciulit urechile. Nici de această dată nu a auzit nimic. S-a apropiat de crăpătura uşii şi a aruncat o privire în interior, observând un singur bec aprins atârnat de o grindă la mai puţin de doi metri înălţime. Dar nicio mişcare. Probabil că Gavin trecuse pe aici şi plecase din nou.
încet, cu degetele pulsând de emoţie, Matt a împins uşa. Balamaua a scârtâit discret. Dar în afară de asta, linişte abso-Iută. Manechinele aşteptau sub un văl de umbră. Ar fi trebuit să fie pregătit pentru revederea cu ele, dar tot a fost luat prin surprindere. Salvează-ne! Nu ne părăsi! Deşi fiecare dintre ele era cu faţa la el, păreau înstrăinate unele de celelalte, nişte prezenţe solitare. Matt a numărat doar cinci; ce se întâmplase cu a şasea? A intrat cu precauţie în hambar şi, izolat în mijlocul dezordinii, aşezat pe o ladă, a dat cu ochii de al şaselea manechin. NUME
NECUNOSCUT îi făcuse ajustări recente. Capul nu mai era chel, ci acoperit de un păr negru şi încâlcit,
cu o strălucire artificială, căzându-i până la nivelul şoldurilor. Matt a recunoscut-o imediat pe Duana Zwolle.
Având nevoie de mai multă lumină decât cea pe care o dădea becul din grindă, a aprins lanterna şi, da, înnebunit de evidenţă şi nevenindu-i să creadă că nu-şi dăduse seama până atunci, a văzut că silueta grotescă, copilărească, menită a fi femeie, deşi nu avea sex, aşa cum stătea cu capul înclinat timid şi cu pielea întunecată era menită
să semene cu Duana Zwolle. Salvează-mă! Nu mă părăsi!
Celelalte cinci figuri, neajutorate, păreau să-1 privească. Ca nişte păpuşi dizgraţioase, toate erau lipsite de sâni şi şolduri, având picioarele ciudat de groase comparativ cu restul corpului, încât păreau nişte cârlige de rufe. Salveazâ-ne!
Salveazâ-ne! Salvează-ne! Ochii lor de sticlă, nefericită alegere, sclipeau cu sălbăticie.
Gurile le erau împietrite în strigăte mute. Matt şi-a îndreptat lanterna fără teamă
spre colţurile hambarului, acum că era sigur că Joseph Gavin nu era prin preajmă.
Interiorul era plin de cutii, lăzi, unelte agricole, un tractor vechi, o grapă, stive de cherestea. Pânze de păianjen împodobeau fiecare suprafaţă şi atârnau ciorchine de grinzile groase dintr-un capăt în celălalt al hambarului. Matt a tras adânc aer în piept, inhalând mirosurile de praf, murdărie, putregai şi mirosurile mai înţepătoare de vopsea şi kerosen. NUME NECUNOSCUT pictase al şaselea manechin, dar era evident că nu se pricepuse să combine vopselurile şi să le aplice uniform; era aşa un amator,
încât nu fusese în stare să dea aceeaşi nuanţă pielii şi pe alocuri se nimerise ba o nuanţă de bej ce bătea spre plumburiu, ba un bej închis, ba gălbui, ca o urmă de boală. Să moară de mâna unui asemenea idiot!
Matt s-a apropiat de figura patetică ce părea să privească la el sau spre el, cu ochii de sticlă desperecheaţi. A atins părul tern, artificial, mort. Nu era o perucă reală, ci o creaţie improvizată a lui Gavin. Nu ştiai dacă să râzi sau să-ţi fie milă de o asemenea ciudăţenie. Te făcea să te întrebi dacă mintea care o imaginase o vedea aşa cum era în realitate. Oare ce vede el? Oare aşa arată lumea pentru el? Deşi dezgustat, Matt nu şi-a putut înăbuşi mila.
Apoi a auzit zgomot de paşi, s-a întors şi a văzut o siluetă neclară care se năpustea spre el.
- Drac împieliţat! Drac împieliţat!
Gavin s-a năpustit asupra lui, de nicăieri. Ochii îi scăpărau de furie şi rotea ceva spre Matt. Un ciocan? O daltă? L-a nimerit puternic în umărul drept, ratându-i cu puţin capul. Lovitura puternică l-a făcut pe Matt să se clatine pe picioare. S-a aplecat, s-a răsucit şi deşi durerea era teribilă a reuşit să-1 apuce pe Gavin şi să-1 împingă cu putere. Amândoi bărbaţii au căzut cu zgomot la pământ, gemând şi luptându-se ca nişte fiare disperate. Se loveau de lăzi, de uneltele agricole, şi chiar de unul dintre manechine. Gavin continua să suduie:
- Drac împieliţat!
