În cele din urmă,
ajungi să-ţi iubeşti dorinţa,
si nu obiectul dorinţei.
Friedrich Nietzsche, Dincolo de bine și de rău 1
1 Friedrich Nietzsche, Dincolo de Bine şi de Rău, traducere de Francisc Griinberg, Editura Teora, 1998, p. 95. (N. tmd)
PARTEA ÎNTÂI
Pe urmele prăzii
1
Locul în care i-a fost găsit trupul nu era locul în care îşi găsise sfârşitul. Acesta este unul dintre puţinele lucruri clare pe care aveau să le afle.
O mlaştină stâncoasă din apropierea ţărmului sudic al statului New Jersey, de la marginea pădurii Pine Barrens. Acolo unde fluxul ridică trupul, îl poartă pe luciul apei şi îl depune apoi, încetul cu încetul, în braţele mlaştinii. Ca şi cum ar fi purtată pe aripi de vis. Aşa i se pare, pesemne, fetei moarte. Acest dans lent în care conduce ba fluxul, ba refluxul. Ca o respiraţie. Un vânt pişcător de Atlantic venind dinspre nord-est şi care îşi face loc prin păpuriş şi covorul de alge. Noapte de noapte, zi de zi. Din amurg şi până-n zori. Un vânt neostoit. Un cer umflat de ploaie. Chiar şi în toiul zilei mlaştina pare o nălucă.
Când fluxul revine, trupul pare că se trezeşte şi pluteşte din nou pe apa sălcie şi puţin adâncă, cu o pojghiţă de gheaţă care
crapă şi străluceşte asemenea celui mai şlefuit cristal. Ca o gravură ce reflectă vag şuvoaiele de nori. Noaptea, o lună plină de lumină. Norii mânaţi de vânt în galop. Ca şi cum o bucată din cer s-ar fi desprins de la locul ei şi acum ar zbura în derivă. Rafală
după rafală, flux şi reflux! In timp ce trupul gol şi sfâşiat zace pe spate ca scufundat într-un somn adânc. Capul e răsucit nefiresc într-o parte. Gura, căscată într-un strigăt mut. Un strigăt paralizat. Gura e o gaură crestată în carnea sângerândă. Nasul spart, fălcile sfârtecate. Ochii deschişi în orbitele înnegrite, fără sclipire. Părul lung, încâlcit, se unduieşte ca algele în apa de la mal. Fluxul nu uită să revină, de două ori pe zi, o izbucnire accelerată de ape. Soarele îşi trimite văpaia prin ceaţă, trupul este expus.
Un cadavru este ceva stricat. Printre atâtea alte lucruri stricate. Cioturi de copaci morţi, iederă moartă. Trupul gol şi sfâşiat este stârnit de flux de parcă ar vrea să-1
trezească, de parcă l-ar întoarce la viaţă. Doar că plin de spume şi sânge coagulat.
Pete întunecate care par a împroşca trupul cu smoală. încheieturile mâinilor şi gleznele sunt legate cu sârmă. Sârma care a tăiat gâtul este atât de adânc ascunsă
în carne, încât nici nu se mai vede. Pescăruşii se năpustesc, smulg şi înjunghie cu ciocurile curbate şi ascuţite. Ţipetele lor sunt ascuţite, vibrante. Cine ar mai iubi acum acest trup, cine ar mai visa acum la acest trup?
Cine ar mai atinge acum acest trup?
2
S-a aplecat şi a întins mâna, încercând să o atingă. Doar să o atingă! Să o trezească. Să-i poată spune: Hei, sunt aici, cineva este aici, lângă tine.
Noiembrie 1976, cu douăzeci şi unu de ani în urmă.
în Burlington Township, într-o zonă mlăştinoasă, de-a dreptul sălbatică, în rezervaţia naturală Deer Isle de la marginea pădurii Pine Barrens. La aproximativ
treizeci de kilometri nord-vest de Atlantic City, cu toate că nu există o rută directă
spre acest oraş.
Nu există rută directă nici de la Forked River, oraşul natal al fetei, situat pe coastă, la nord de Atlantic City.
Douăzeci şi unu de ani!
De ce mă bântuie acum aceste gânduri, de ce tocmai acum? Nu ştia de ce şi nici nu voia să ştie.
Nu mai era cel de altădată, era un om în toată firea, şi nu un adolescent tulburat.
Era soţ şi avea doi băieţi mici. Şi fata murise de mult. Şi fusese aşezată în groapă. în cimitirul bise-ricii din Forked River, unde o vizita în secret, însă nu şi în ultima vreme.
Acum nu îl mai fermeca. Ii uitase şi numele.
Bineînţeles că nu îi uitase numele. Marcey Mason. Numele acesta era mai adânc întipărit în memoria lui decât propriul nume. Numele unei majorete, al unei fete populare, toată numai zâmbet. Nu ar putea uita niciodată acel nume.
Fata dispărută din Forked River, New Jersey.
Iniţial, părea să fi dispărut. „In neant."
Ultima dată fusese văzută plecând de la şcoală. O zi oarecare din timpul săptămânii, dintr-un început de noiembrie, pe la patru şi jumătate după-amiaza, când deja amurgul îşi întindea aripile. Fata dispărută, aşa i s-a spus prin ziare şi la ştiri.
Fata dispărută, aşa i-au spus toţi cei care nu o cunoscuseră sau care nu-i ştiau familia.
Timp de şaisprezece zile a fost căutată. De-a lungul coastei New Jersey, de la Breton Woods şi până în sud, la Cape May. Cineva dăduse un telefon anonim poliţiei ca să
anunţe că fata dispărută fusese pedepsită pentru „comportament neadecvat" şi că
putea fi găsită în sau lângă o apă. O altă informaţie a orientat echipele de căutare pe uscat, în mlaştinile Pine Barrens şi pe malurile mocirloase, acoperite cu arbuşti sălbatici, ale râului Batsto. Locuitorii din Pine Barrens nu erau tocmai primitori cu străinii. Cu oamenii legii. Dacă o fată de la oraş a fost răpită, ei nu aveau niciun amestec în treaba asta. Chiar dacă se auzeau tot felul de poveşti despre trupuri făcute dispărute prin terenurile sterpe, aruncate şi niciodată descoperite. Chiar dacă
circulau legende locale care
spuneau că poţi să dispari prin mocirlă ca şi cum nici n-ai fi existat pe faţa pământului.
