- Dar ce aţi făcut pe 20 decembrie, domnule McB.?
- Pe 20 decembrie?
- V-aţi întâlnit cumva în acea seară cu domnişoara Zwolle? Gândiţi-vă bine.
Fiind limpede că ajunsese în pragul disperării, Matt şi-a trecut mâinile prin păr.
Nu putea gândi, nu îşi putea aminti. Era posibil ca Duana Zwolle să fi fost invitată la vreuna dintre petrecerile de dinainte de Crăciun la care participase şi el? îşi amintea vag ceva legat de cercul tinerilor artişti din care făcea şi ea parte şi care veniseră la recepţia dată de Sidney Krell la Weymouth Countiy Club. Participaseră mai bine de două sute de persoane. Băuse toată seară, se simţise bine, iar momentele acelea de voie bună se amestecau unele peste altele, cu tot felul de chipuri din mulţime.
- Nu ştiu. Nu cred.
- In noaptea aceea nu aţi condus-o acasă pe domnişoara Zwolle?
-Nu.
- Nici pe 24 decembrie, în Ajunul Crăciunului?
- In Ajunul Crăciunului? Bineînţeles că nu!
- Afirmaţi că nu aţi vizitat-o pe Duana Zwolle la ea acasă, în Lismore, şi nu i-ati dus niciun cadou? Un sal alb de casmir? Gândiţi-vă bine.
- Nu, sigur că nu. Eram împreună cu familia mea. De unde naiba aţi mai scos-o si pe-asta? Un sal alb de casmir?
Detectivii au făcut un schimb de priviri. Cel în vârstă a spus, strâmbând din nas:
- Din jurnalul domnişoarei Zwolle.
- Din jurnalul ei?
- Aşa-i că nu ştiaţi că tânăra domnişoară ţine un jurnal, domnule McBride? Ar fi trebuit să ştiţi. Cele mai multe tinere au un jurnal.
Matt s-a împotrivit:
- Dar... cum aş putea eu să apar în jurnalul ei, când nu am avut deloc de-a face cu ea?
- Serios? Nu s-ar zice, nu şi dacă citeşti ce scrie acolo.
- Uitaţi ce e! Domnilor poliţişti, trebuie să fie o greşeală la mijloc. O neînţelegere...
- Detectivi, nu poliţişti.
- Suntem detectivi, domnule McBride.
- „Domnilor detectivi!" Ce a scris despre mine? Abia dacă mă cunoaşte. Aş putea vedea acest... jurnal?
- Pentru moment, jurnalul domnişoarei Zwolle nu face subiectul examinării dumneavoastră, a spus detectivul în vârstă.
- Atunci, de unde să ştiu că spuneţi adevărul?
- Dacă veţi fi arestat, dacă veţi fi reţinut în mod oficial, veţi şti. Avocatul dumneavoastră vă va pune atunci în temă.
- Să fiu arestat? Dar...
Din nou Matt a simţit că se scufundă. Ca şi cum creierul lui nu mai primea suficient oxigen. Era ca o scenă dintr-un film, un fel de interogatoriu nemilos, dar totuşi neoficial, pentru care detectivii îşi învăţaseră pe de rost scenariile, în schimb el, McBride, un biet nenorocit, nu avea habar despre ce ar fi trebuit să spună. Se simţea ca un boxer care a fost făcut K.O. în ring de către un profesionist. Nu avea nicio parte a corpului care să nu i se fi învineţit, care să nu-1 doară, care să nu-i sângereze. Hristoase, până şi părul de pe cap îl durea. Un gust de fiere i-a umplut gura. Imediat ce indivizii ăstiti vor
plecat - şi chiar se pregăteau de plecare, din moment ce se ridicaseră în picioare
- va da fuga la toaletă şi va vomita. Mâinile îi vor tremura toată ziua şi va fi ca vai de el, cu mintea rătăcită. (Ce mai avea trecut în agendă Matt McBride? O mulţime de apeluri telefonice. Şi un prânz de afaceri cu un client la Saddlebrook Country Club.)
în timp ce detectivii se îndreptau spre uşa biroului, Matt a mai făcut o încercare disperată:
- Bănuiesc că... aţi căutat în Water Gap? în apele râului?
Dacă...
Detectivii i-au zâmbit lui Matt cu subînţeles, aşa cum zâmbeşti unui câine tolomac care se ridică în două labe, făcând o poznă de un patetism disperat.
- Bineînţeles. Am căutat.
- Poate că pur şi simplu a plecat undeva. De una singură.
Că aşa a vrut ea. Ea... bănuiesc că Zwolle a fost măritată
cândva. Sau... a avut o relaţie cu cineva, vreun artist. Ceea ce vreau să spun este că viaţa ei, viaţa ei personală, ar fi putut fi una... complicată.
Matt nu era tocmai sigur de ce voia să spună, doar că, acum că detectivii erau pe picior de plecare, ar fi vrut ca ei să mai rămână. A fost informat că, deşi nu va fi arestat, era sfătuit să nu plece din Weymouth fără să le dea de ştire. Altfel, ar putea fi eliberat un mandat de arestare pe numele lui. „Dacă nu altceva" - aşa cum se exprimase detectivul mai în vârstă -, era martor în investigarea unei crime, aşa că era obligat să le spună tot ce ştie sau tot ce bănuieşte, altminteri risca să fie întemniţat cu acuzaţia de obstrucţionare a unei anchete penale. Va trebui să le înmâneze documentele de călătorie pe care le-a precizat şi
orice altă hârtie care dovedea pe unde umblase în ultima săptămână. Asta însemna numele şi adresele persoanelor cu care se întâlnise. Era „sfătuit cu insistenţă" să facă o relatare a traseului, să menţioneze tot ce făcuse începând cu după-amiaza zilei de 28 decembrie, când fusese văzută ultima oară Duana Zwolle de un vecin din Lismore. Era „sfătuit cu insistenţă" să facă o declaraţie scrisă a versiunii lui despre relaţia pe care o avusese cu Zwolle. Şi orice altceva i-ar trece prin minte despre locul în care s-ar putea afla tânăra, dacă într-adevăr ea ar fi decis să plece de una singură.
