- într-un caz în care avem de-a face cu o persoană dispărută, nu excludem nici această variantă.
- Sau cine ar putea fi vinovat de dispariţia ei, sau de ce.
- A fost răpită. Ăsta este cuvântul, nu-i aşa... „răpită", a spus Matt simţindu-se de-a dreptul stupid.
Suna ca titlul de pe prima pagină a unui tabloid, despre o soartă care te-ar face să tresari.
Detectivii i-au înmânat lui Matt cărţile lor de vizită. Un scris negru pe fond alb.
Departamentul de Poliţie din Weymouth. Bărbaţii aceştia, şi Matt ar face bine să ţină
cont de asta, erau angajaţi ai statului: agenţi guvernamentali locali. Salariile lor erau cu mult sub al lui Matt McBride. I se părea nedrept şi le înţelegea resentimentele.
Cei care locuiesc de generaţii în această zonă nord-centrală a statului New Jersey au tot dreptul să nu fie tocmai ospitalieri cu mulţimea de venetici cu bani care se mută în cartiere din oraşul lor natal, făcând să sară preţurile proprietăţilor şi taxele şi afectând peisajul rural. Matt a studiat numele de pe cărţile de vizită: Phelan, Ricci.
Mai mult ca sigur că cel în vârstă era Phelan, iar cel tânăr, Ricci. Erau o echipă. Iar el era obiectul muncii lor, cea din schimbul unu.
Aveau să-şi scrie raportul despre Mathias McBride. Detectivul Phelan, al cărui prenume s-a nimerit să fie Matthew, tocmai îi spunea că se vor revedea curând. Ca şi când ar fi vrut să-1 mai înveselească, acum, când i se înecaseră toate corăbiile, Phelan i-a spus, zâmbindu-i cumpătat:
- Domnule McBride, se prea poate să ştiţi mai multe decât credeţi. Ne-am obişnuit ca în cursul investigaţiilor de acest fel să întâlnim oameni care ajung să se surprindă pe ei înşişi, întotdeauna ştiu mai multe decât cred că ştiu.
Lui Matt, în toată buimăceala lui, vorbele detectivului i s-au părut o epifanie fără
pereche.
- „întotdeauna, oamenii ştiu mai multe decât cred că ştiu."
O să tin minte asta.
Acela a fost momentul în care detectivul mai tânăr, Ricci, cel cu privire la care Matt sperase, fantazase că va fi de partea lui, a spus ceva la care nu s-ar fi aşteptat.
Tânărul uşor răguşit îşi înfăşură în jurul gâtului un fular albastru de lână, unul dintre acele articole de îmbrăcăminte pentru bărbaţi care semnalează prezenţa unei femei în viaţa lui, o dovadă de afecţiune şi respect care îi face pe ceilalţi să îl perceapă
într-o lumină aparte, aşa cum îl percepea şi Matt, care din nou s-a simţit dezamăgit, nevenindu-i să creadă că ei doi erau cât se poate de diferiţi, aflaţi de părţi diferite ale baricadei, când, deodată, a arătat spre o fotografie de pe peretele biroului lui Matt şi a spus:
- îmi place.
îmi place. Matt a zâmbit derutat. Ca şi cum ar fi primit o pasă de la un superstar al unei echipe de baschet. Bun şi-acum? Nu avea încotro, trebuia să-i răspundă pe măsură.
- Eu... eu am făcut fotografia. Este una dintre fotogra-fiile... mele, a spus Matt.
Fotografia avea o ramă discretă şi era acoperită Cu geam. La prima vedere părea un desen abstract, dar dacă te apropiai, observai că era vorba despre o scenă de noapte de pe autostradă (de fapt, staţia de taxare de pe autostrada New Jersey), pe o ploaie torenţială; în prim-plan, un imens camion diesel grăbea printr-o pânză de stropi şi ceaţă, iar în plan îndepărtat, departe de linia mediană, se desfăşura scena unui accident. Undeva, nişte resturi care mocneau, cioburi împrăştiate, vâlvătăi. Mai încolo, ambulanţe şi alte maşini de intervenţie, maşini de poliţie şi camionete. Ceva festiv anima scena de groază. Sau, invers, exista un substrat înfricoşător în ceea ce părea a fi o scenă scăldată în culoare şi garnisită cu lumini strălucitoare. Iar acum, revăzând scena prin ochii detectivului, Matt a fost nevoit să realizeze că era şi o
„punere în scenă". Multe dintre aceste fotografii - semnate „Nighthawk" -
surprindeau puneri în scenă, ascunse sub masca unor compoziţii de o impresionantă
idiosincrazie şi o frumuseţe aparte.
- Nu a fost decât un cadru norocos, a spus Matt. Adică... pentru mine, în orice caz. L-am surprins când am fost prima oară la New Jersey, pe drumul de întoarcere dinspre Manhattan, la staţia de taxare de pe autostradă.
Ar fi vrut să spună mai multe, să vorbească cu emoţie despre ce însemnase acea împrejurare pentru el, când a îndrăznit să parcheze maşina pe marginea autostrăzii, când a ieşit din maşină sub rafala ploii, cu camioanele grăbind pe lângă el, cu tensiunea care îl acaparase în timp ce ţinea strâns aparatul de fotografiat.
- Îmi place că este o fotografie care incită, a spus Ricci.
Te atrage. Arta contemporană nu îmi spune prea multe, dar o fotografie ca aceasta, inspirată din realitate, te pune pe gânduri.
Phelan, detectivul mai în vârstă, se holba la fotografie, împingându-şi cu reticenţă ochelarii pe nas.
- Faceţi fotografii sub numele de „Nighthawk", corect? Este un fel de...
pseudonim? 1-a întrebat Ricci pe Matt.
- Pseudonim? Nu chiar. Adică, Nighthawk nu este ceva secret, spuse Matt. Nu e mare grozăvie. Nu este decât un nume pe care îl folosesc. Din motive profesionale.
Mai târziu i-a venit în minte că Phelan şi Ricci îşi făcuseră temele, având toate datele despre Matt McBride. Ştiau despre pasiunea lui pentru fotografie. Ştiau despre Nighthawk.
- „Nighthawk". Fotografiile au fost publicate în ziarul Star Ledger, corect? a întrebat Ricci. Şi în revista Jersey Monthly. Le urmăresc, întotdeauna mi-au plăcut. Mereu găseşti în paginile lor ceva care să te pună pe gânduri.
De perete mai erau agăţate şi alte fotografii semnate de NightJiawk. El însuşi le înrămase şi le agăţase. Ceva specific orgoliului domnului McBride. Dar, ei bine... era şi mândru de fotografiile lui. Clienţii abia dacă se uitau în direcţia fotografiilor, iar puţinii care o făceau, nu aveau niciun comentariu în privinţa lor.
- Sunt... Această vizită m-a neliniştit profund. Aş fi vrut să
vă pot ajuta în legătură cu ea, cu Duana Zwolle, dar...
Atâta a mai apucat să spună Matt, şi asta pe grabă, în timp ce detectivii ieşeau din birou.
La un moment dat, spre marea lui supărare şi durere, şi-a amintit că niciunul dintre detectivi nu i-a strâns mâna la plecare. Nici măcar Ricci.
