Oricum, nu aşa.
Apoi a auzit sirenele şi strigătele îngrozite ale străinilor care aveau să-1 salveze.
Veniseră la el de departe, de foarte departe, ca dintr-un hău uriaş. L-au ridicat cu grijă, iar hambarul aprins la doar câţiva metri de el a explodat ca un foc de artificii.
Apoi a gonit de-a lungul autostrăzii pustii spre Weymouth şi mai departe la Newark, acolo unde viaţa avea să-i fie salvată, deşi nu fusese câtuşi de puţin conştient şi nu avea să-şi amintească niciodată.
S-a trezit pur şi simplu într-o zi şi a înţeles că nu murise. Viaţa îi fusese redată şi Matt McBride avea să profite de acest dar cu vârf şi îndesat, ca de un premiu pe care nu-1 merita, dar pe care totuşi îl accepta.
Oare va veni să mă viziteze la spital?
A aşteptat.
I se luaseră grefe de piele de pe fese şi coapse şi i se transplantaseră pe suprafaţa feţei şi gâtului mutilat, porţiuni în care suferise arsuri de gradul doi. Pe piept, abdomen şi picioare avea arsuri de gradul unu, care nu aveau nevoie de transplantări, dar care-1 dureau de parcă cineva ar fi turnat încontinuu apă clocotită
peste ele. Cândva, aceste răni aveau să se transforme în cicatrici striate de o fineţe şi strălucire stranie, pe care o femeie s-ar fi simţit atrasă să le atingă, poate chiar să
le mângâie.
Cicatricile acestea de pe fruntea, gâtul, partea de sus a spatelui şi umerii lui Matt McBride aveau să suscite o atracţie sexuală perversă. Şi degetele femeii aveau să
aibă la rândul lor o încărcătură erotică. Aşa că Matt a tresărit şi a închis ochii, simţind că-1 înţeapă lacrimile. Iar respiraţia femeii s-a înteţit, femeia a gâfâit, a închis şi ea ochii, sprijinindu-şi tâmpla într-un extaz straniu de fruntea lui.
Când ai ştiut?
Când te-am văzut prima oară.
Şi eu am ştiut, încă de când te-am văzut prima oară. Şi totuşi Rueilen Zwolle nu venise la spitalul din Newark ca să-1 vadă pe Matt McBride.
Niciunul dintre membrii familiei Zwolle nu venise să-1 vadă.
Trupul Duanei Zwolle a fost recuperat şi identificat într-o zonă pustie din Pine Barrens; şi i s-a făcut o slujbă de înmor-mântare şi a fost îngropată în Mâine, oraşul de unde era originară tânăra. Dar Matt McBride, în starea nenorocită în care se afla la spitalul din Newark, nu a ştiut nimic despre toate acestea.
Avea să afle mai târziu că Joseph Gavin (descris în presă ca un „sculptor local ratat, care obişnuia să-şi spună NUME NECUNOSCUT") s-a sinucis nu mult după ce incendiase hambarul, cu tot cu Matt înăuntru. Pe un drum pustiu, la vreo şaizeci de kilometri sud de Clinton Falls, a stropit interiorul camionetei Ford şi s-a stropit şi pe el cu kerosen, a aprins un chibrit şi a fost înghiţit de flăcări. Nu au existat martori ai incendiului si identificarea rămăşiţelor sale carbonizate a fost incidentală, întrucât se pare că în nicio bază de date n-a fost de găsit un istoric medical al lui Joseph Gavin. Dar în ziua următoare, Shirley Brough, prietena lui Gavin, s-a dus la sediul poliţiei din Weymouth pentru a-1 denunţa pe Gavin, care i-ar fi ameninţat pe ea şi pe fiul ei în caz că ar fi dezvăluit cuiva că are cunoştinţă despre femeile pe care el se lăuda că le-ar fi ucis. Brough a plâns spunând că „trebuia să-mi iau acest păcat de pe conştiinţă" şi dând informaţii poliţiei în legătură cu locul unde îi spusese Gavin că abandonase trupul Duanei Zwolle, lângă ruinele unei vechi biserici părăsite de la confluenţa râurilor Batsto şi Mullica.
Brough a mai spus poliţiei că bănuia că în zona respectivă mai era abandonat şi un alt cadavru. Unul „din urmă cu mai mulţi ani, dinainte să-1 cunosc eu". O căutare care a durat o zi întreagă a dus la descoperirea atât a rămăşiţelor aflate în stare de putrefacţie ale Duanei Zwolle, cât şi a unui schelet uman identificat ca aparţinându-
i lui Mărie Tompkins, o reporteră de televiziune care dispăruse fără nicio urmă din Trenton în 1993 şi despre care de mult nu se mai ştia nimic In timp, câteva alte cazuri de crimă şi răpire de tinere femei din New Jersey, Pennsylvania, Delaware şi Maryland, datate începând cu 1976 şi rămase încă
nerezolvate, i-au fost atribuite lui Joseph Gavin. Ca şi recenta ucidere a Orianei, sculptori-ţa-pictoriţă, găsită în propria-i casă din Lismore.
Pe patul de spital, Matt urmărea la televizor un interviu cu Shirley Brough. Era o femeie cu chipul pufos, cu aer spăşit, cu ochi mici şi speriaţi şi o gură excesiv de rujată. întrebată de ce le-a ucis Gavin pe Duana Zwolle şi pe Oriana, Brough a răspuns că, după părerea ei, „femeile îl insultaseră cumva, iar el era un om mândru".
întrebată, apoi, de ce i-a luat atâta timp să facă aceste declaraţii, Brough a început să plângă şi a repetat că Gavin o ameninţase că-i va ucide pe ea şi pe fiul ei; dar şi că: „A vrut să se însoare cu mine, iar Randy are nevoie de un tată. A fost grozav de bun faţă de Randy, iar eu apreciez asta la un bărbat."
Dacă ea alege să stea departe de mine, atunci aşa să fie.
Nu o să merg după ea. O voi lăsa în pace.
Aşa încerca să se convingă Matt McBride. Şi aşa treceau zilele una după alta la spitalul din Newark.
Sub influenţa morfinei care făcea ca durerea să plutească agăţată dincolo de patul de spital înălţat, clipea bucuros vizitatorilor şi-şi întindea buzele amorţite, schiţând un zâmbet de
salut.
Era întrebat de feţe grave cum se simte, iar el îi asigura pe toţi că nu-i rău! nu-i rău deloc!
- Cu siguranţă că mă simt un pic mai bine decât arăt.
Efectul morfinei nu avea să fie veşnic. Chiar şi-n clipele euforice în care plutea ştia că o să vină vremea în care să coboare înapoi cu picioarele pe pământ. Şi repede.
Ca un balon care răsuflă şi cade, cade, cade.
A încercat să ia lucrurile pragmatic. Inamicul său, Joseph Gavin, era mort şi dispărut de pe faţa pământului. Lucrurile cumplite se înfâptuiseră demult şi timpul nu se mai putea întoarce. Dar Matt McBride era viu. Si Ruellen Zwolle era vie. Chiar dacă alesese să stea departe de el şi să nege legătura dintre ei, această certitudine nu putea fi schimbată.
Şi totuşi, îi apărea în coşmarurile care-1 bântuiau, cu hambarul în flăcări. Era ea, fata dispărută, cea pe care se lupta s-o salveze. Salveazâ-mă! Salveazâ-mă! ţipa ea, în
timp ce flăcările îi înghiţeau silueta cuprinsă de spaimă. Salveazâ-mă! Nu mă părăsi!, în timp ce părul des şi aspru îi flutura în flăcări.
Matt era cel la care ţipa după ajutor, căci nu se mai afla nimeni altcineva prin preajmă. Şi încerca cu disperare să ajungă la ea prin flăcările care-i lingeau mâinile şi faţa şi care-i vuiau în
urechi.
Se trezea din coşmarurile astea hidoase la nenorocita realitate a pielii arse şi fragile. Gemând cu voce tare. Cu pumnii încleştaţi şi lovind aşternutul.
Aşternuturi de spital, din bumbac, scămoşate şi aspre precum un şmirghel.
Femeia care fusese soţia lui Matt pentru nouă ani a venit să-1 vadă şi i-a adus cu ea şi pe cei doi fii care se temeau de taţi, un om cu o faţă pe care ei nu o cunoşteau şi care avea un miros care nu le era familiar, şi cu o voce răguşită, spartă, astfel încât erau nevoiţi să se apropie de gura lui ca să-1 audă, dar lor le era teamă să se apropie pentru că taţi nu mai era cum era odată, iar Tess nu mai contenea să-i facă reproşuri:
