- Matt, ai aşteptări prea mari. Pleci din viaţa noastră, dar, de fapt, nu ai plecat.
Matt a înţeles că Tess îl învinovăţea pentru că nu murise în incendiu. Pentru că
viata ei ar fi devenit uşoară dacă soţul i-ar fi murit.
Ar fi fost o văduvă tânără, nu o femeie divorţată nu tocmai tânără. Mândria o rodea ca o lână aspră purtată direct pe piele.
Lui Matt nu i-a luat mult până să înveţe să nu se încreadă în vorbele femeii. „Ei, Matt, cum te simţi azi?" era o întrebare nemiloasă, care în limbaj codat s-ar fi tradus prin „Eşti fericit acum? Ti-ai căutat-o cu lumânarea, aşa-i?".
Matt bănuia că da. Da, aşa era.
Observând că Matt era distras de cineva care trecea pe coridor, pentru că aşa sedat cum era îi venea greu să se concentreze, Tess i-a aruncat tăios:
- Ea nu o să vină! Poate că deja te-a uitat.
Matt nu a întrebat care ea. Mânia din privirea lui Tess i-a dat de înţeles că nu se referea la o femeie anume.
Oriana era moartă, şi la fel şi Duana Zwolle. Iar Tess nu ştia nimic despre Abigail, care răcea parte din trecutul îndepărtat al lui Matt.
La fel cum nu ştia nimic nici despre Ruellen Zwolle, de asta putea fi sigur.
Matt a vorbit rar, pentru că îl durea literalmente să
vorbească:
- Tess, îmi pare rău că te-am rănit. Niciodată nu mi-am dorit asta.
Dar Tess a intervenit abilă, aşa cum o răcea şi pe terenul de tenis, când îl surprindea parându-i un serviciu, izbindu-1 drept
în faţă.
- Dar, Matt, nu sunt rănită. Sunt mai fericită acum decât am fost de nu tin minte când.
Şi zâmbea. Radia ca după un orgasm. Acesta era un indiciu sau mai mult de atât: Tess avea un iubit.
Băieţii îşi făceau de lucru prin cameră, deloc în largul lor, parcă nedorind să ia parte la discuţia adulţilor. Tess i-a mai spus lui Matt cât de repede se vânduse casa:
- Cinci ore a stat la vânzare. Cinci orei Nu degeaba spune toată lumea că Sid e în stare să facă miracole. A spus că pur şi simplu casa s-a vândut singură.
Tess urma să se mute cu băieţii în altă casă din oraş, de pe malul râului Weymouth, aproape de clubul sportiv. Perspectiva o încânta la culme.
Era clar că Sid Krell era noul protector al lui Tess. Noul ei prieten devotat. Sid Krell, care părea a fi devenit un tip serios. îl privise îngrozit pe Matt în patul său de spital, după prima operaţie de transplant de grefă de piele, când cea mai mare parte a feţei lui înroşite era înfăşurată în bandaje, iar ochii, plini de firicele de sânge şi apoşi. Tuburile de drenaj prin care curgea sângele îi pătrundeau bandajul din jurul capului ca nişte colţi de mistreţ, picurând în flacoane de plastic ce-i atârnau după urechi şi care, odată pline, trebuiau golite de asistente. Era evident că mirosul îi muta nările din loc bietului Sid. Cu zbâr-citurile si creţurile strâneându-i-se. Moartea.
Asa miroase. Dumnezeu să ne ajute!
Pe bătrân nu-1 interesase să afle despre Joseph Gavin, „Nume Necunoscut"; nu avea nicio întrebare pentru Matt McBride. De altfel, aceea fusese singura vizită a lui Sid la spital. Pentru Matt fusese o surpriză, deşi nu una tocmai mare, să realizeze că
Sid şi Tess deveniseră apropiaţi, cum Tess îl privea pe bătrânul cu părul alb pentru
a-i confirma şi cele mai simple remarci, ca o fiică deşteaptă, drăguţă şi ascultătoare, sigură de iubirea pe care o primea.
Dacă Krell era iubitul lui Tess, atunci să fie sănătoşi.
Davey şi Graeme au fost vizibil uşuraţi că nu au fost nevoiţi să-1 sărute pe taţi de la revedere. Nu în starea în care era taţi acum.
Pe Matt îl durea că băieţii abia dacă-1 mai recunoşteau. Se simţise foarte vinovat când căsnicia lui se destrămase si nu s-ar
fi gândit că băieţii nu-i vor simţi lipsa pe cât de tare s-ar fi aşteptat el. „Copiii se adaptează repede. Jumătate dintre copiii din clasa lui Davey au părinţii divorţaţi, astea-s vremurile în care trăim." Tess îi vorbise sfidător, afişând acel zâmbet ca un cuţit înfipt în inima lui Matt. Nu am nevoie de tine. Nu mai am nevoie de tine. Deja am primit de la tine tot ce-am avut nevoie. Şi şi-a luat la revedere fluturând din mână.
La fel ca figura
sculptată la prova unei corăbii care, după ce s-a luptat cu valurile agitate, pluteşte în sfârşit pe ape senine.
- Noapte bună, Tess...
- La revedere, Matt. Să nu disperi.
Să nu dispere! Acum, o mai fi crezând că e şi impotent.
Santa Monica, California. Septembrie 1998.
O să aibă răbdare. Era convins că o să izbândească.
Prima dacă când a căutat-o, după ce o aşteptase în picioare în afara micului complex elegant de birouri de pe Pacific Avenue unde îşi avea sediul Zodiac Graphics, Ruellen Zwolle s-a albit la faţă când la văzut pe Matt şi s-a bâlbâit:
- Nu. Nu pot... Nu aşa de repede. De ce ai venit? Lasă-mă
în pace.
