început. Le place să se uite la gemeni. Ne plăcea să ne privim în oglindă. Mai târziu, Duana desena tablouri cu noi două. Făcea fotografii cu noi două. Cu câţiva ani în urmă, când m-am întors pe Coasta de Est, de sărbători, a venit şi ea în Mâine şi m-a întrebat dacă mă deranjează dacă face câteva fotografii cu noi şi eu am fost de acord. De fapt, nu voiam, dar am fost de acord. Mai târziu, când mi-a trimis câteva cadre, le-am rupt în bucăţi.
Imaginea era cu mine şi Duana de parcă am fi fost una şi aceeaşi persoană, o fată sprijinindu-şi tâmpla de-o oglindă, numai că nu era nicio oglindă. Imaginea mă fascina... la prima vedere, n-aş fi putut spune cine este Duana şi cine eu. In cele din urmă, n-am mai putut suporta. Am rupt toate fotografiile în bucăţi.
Am iubit-o pe sora mea misterioasă, talentată. Am fost mândră de ea. Era geamăna pe care o uram.
Când aveam unsprezece ani, am început să mă detaşez de Duana. Am început să-mi fac propriii prieteni. Parcă s-a întâmplat peste noapte. Şi băieţii începuseră
să fie interesaţi de mine. Pentru câ-ntotdeauna eu am fost cea mai sociabilă dintre noi două. întotdeauna am fost mai „populară", dacă asta îmi puneam în cap să fiu.
Duana era mai talentată şi mai inteligentă, dar la şcoală niciodată nu a învăţat mai bine decât mine. In adolescenţă, am început s-o urăsc pe Duana. Nu suportam să
mă atingă. Nu voiam să fiu în apropierea ei. Era atât de tăcută, de specială, de bună.
Amândouă am fost studente la Artă, dar talentul ei era înnăscut, veritabil iar al meu...
ei bine, aşa cum e. îmi spuneam că nu îmi pasă, dar gelozia mă rodea. Odată, pe când aveam cincisprezece ani, i-am spus Duanei ceva foarte dureros, iar ea s-a uitat la mine cu ochii ăia ai ei, diferiţi de ai mei, deşi oamenii jură că suntem identice; şi nu i-am suportat privirea şi am ciupit-o
tare de braţ. Ea doar a şoptit: „Rue, de ce?" I-am râs în nas şi am fugit din cameră.
în noaptea care a urmat, am văzut vânătaia, locul de unde o ciupisem, pe propriul meu braţ. In exact acelaşi loc de unde o ciupisem pe Duana.
După asta, nu i-am mai făcut niciodată rău surorii mele. Nu fizic.
Acum este moartă. Ştiu că este moartă. Ea este moartă, iar eu am supravieţuit.
Dar nu mai sunt aceeaşi de când a fost răpită, şi mă tem că nu o să mai fiu niciodată.
Aşa că vreau să dispari. Doar dacă... dacă îl găseşti pe cel care i-a făcut rău surorii mele şi îl distrugi... altfel nu suport să dau ochii cu tine. Ai fost iubitul ei, iar eu nu pot suporta asta. Nu suport să mă atingi şi poate că nu voi mai suporta să fiu atinsă
vreodată de un bărbat.
41
Când a ajuns acasă, în apartamentul gol, Matt a găsit în mesa-geria telefonului vestea pe care o aştepta de săptămâni.
O voce nazală, care iniţial nu i s-a părut familiară: Hei, domnul McBride? Sunt Todd, din Clinton Falls. Mai ştiţi, de la benzinăria Amoco? Mi-aţi spus să stau cu ochii după tipul ăla, Gavin. Ei bine, s-a întors. Tocmai ce-a trecut pe aici să-şi pună benzină
şi a zis că o să vină cu camioneta mâine dimineaţă sâ-i meşteresc nu ştiu ce la ea.
Acum este şase seara. Apoi a urmat o pauză, după care vocea a continuat: Sper să
primiţi acest mesaj, domnule McBride şi sper să am veşti de la dumneavoastră.
Toate bune!
Matt a mai ascultat o dată caseta. Zâmbea uluit. Nu-i venea să creadă că avea atâta noroc.
Ii datora tânărului mecanic două sute de dolari. O să-i plătească trei sute. Dacă
va supravieţui.
Dacă o lua pe Autostrada 78, avea cam o sută de kilometri până la Clinton Falls.
Se circula lejer la ora asta. A ajuns la benzinăria Amoco Ia 22:12.
Ce zi lungă şi ameţitoare! Ca un şir lung de trepte. Din vârf nu vezi treapta cea mai de jos, aşa cum de jos nu vezi treapta cea mai de sus. Poate că mintea lui Matt nu era tocmai limpede la ora asta. Poate că ar fi fost mai bine să meargă la poliţie. (Deşi nu avea încredere în poliţişti şi se temea de ei.) Ar fi trebuit să aibă o armă mai bună
decât un cuţit cu care să se apere de un om despre care ştia că e periculos. Un om despre care ştia că e psihopat, un criminal. Un om viclean, imprevizibil şi puternic, deşi părul şi barba lungă îl făceau să pară slab, efeminat.
Nu ar fi trebuit să meargă singur. Şi fără ca nimeni să ştie unde se duce. In toiul nopţii. Ultima oară când avuseseră o discuţie mai lungă, Tess îl acuzase că devenea din ce în ce mai nesăbuit, disperat.
- De parcă ai vrea să-ţi faci singur rău.
Matt nu voise să-i spună că nu lui voia să-şi facă rău, ci altuia. Nu vreau să-l împart pe nenorocit cu nimeni. E-al meu.
Poate că avea să-i smulgă corzile vocale lui Gavin. Poate că de asta luase cu el un cuţit.
Poate că avea să-i jupoaie muşchii de pe picioare lui Gavin. Sau o să-l castreze.
Asta înseamnă dreptate, iar noi cerem să se facă dreptate.
După cum i-a explicat Hugo: un criminal în serie precum Gavin trebuie să deţină
în permanenţă controlul. îşi plănuieşte crimele în detaliu, priceperea lui nu ţine de improvizaţie. Victimele lui sunt femei tinere. Mai slabe decât el. Iar el le ia prin surprindere.
Dar de data aceasta, Matt îl va lua pe el prin surprindere. Şi nu va fi o luptă ca de la bărbat la bărbat.
Totuşi, pe când se apropia de aleea lui Gavin venind dinspre autostrada întunecată, aruncând o privire la cutia de scrisori, i-a dat prin minte că n-ar fi fost rău să fi avut la el un pistol. Poate că ar fi putut să-i ceară lui Sid Krell pistolul lui, pretinzând că trebuie să se apere. (Dar nu avea încredere în Sid. Nu putea să aibă
